Mihai Craiu

Citesc cu interes Marea Spovedanie a lui Cristian Sima. Doar că mă deranjează mai multe chestiuni în poveștile omului. Zoso l-a prins cu o mică inadvertență, dar este o chestiune minoră până la urmă: Sima nu își amintește exact cât a plătit pentru un video înainte de 1989.

Să vă spun ce nu-mi place mie: în primul rând nu este clar de ce Sima a fugit din România. A scris mai multe texte alambicate, în care apar nume grele de pe scena publică românească, texte înțesate cu aluzii. Dar nimic clar. Cine, ce, unde, când, cum, de ce? Și mai ales cât? Bine, v-am mai spus, în textele lui apar nume și cifre, dar sunt atât de învârtejite că toate poveștile sunt atinse de o ambiguitate totală.

Însă cea mai frumoasă este spovedania relației lui Cristian Sima cu serviciile secrete. La fel, este împachetată frumos, cu multe nume și detalii, reface atmosfera anilor 80 din România ceaușistă. Bineînțeles, la fiecare paragraf are grijă să sublinieze că nu și-a trădat prietenii, deși vorbea periodic cu securiștii – asta este o constantă în toate spovedaniile de acest gen, zici că toți informatorii se vorbiseră între ei să-i păcălească pe securiști, iar securiștii erau niște tâmpiți a căror singură menire pe lume era să fie păcăliți.

Dar să trecem și peste asta. Senzația mea este că spovedania relației lui Cristian Sima cu serviciile secrete are o puternică aromă de șantaj. Povestea este tranșată pe felii, servite la intervale mari de timp. Iar în povestirea faptelor de acum 30 de ani apar nume foarte contemporane. De parcă amintirile din tinerețe ale lui Cristian Sima sunt scrise pentru aceste nume contemporane cu o întrebare nerostită la post-scriptum: chiar vreți să scriu pe blog tot ce știu?

La spovedanie spui tot, nu-i servești popii păcatele cu lingurița.

Și încă una: blogul lui Sima merge cu frâna de mână trasă,…