Puterea poveștilor în Turcia

Sursa: Sfin.ro


ISTANBUL, TURKEY – JULY 15: Turkish soldiers block Istanbul’s Bosphorus Brigde on July 15, 2016 in Istanbul, Turkey. Istanbul’s bridges across the Bosphorus, the strait separating the European and Asian sides of the city, have been closed to traffic. Reports have suggested that a group within Turkey’s military have attempted to overthrow the government. Security forces have been called in as Turkey’s Prime Minister Binali Yildirim denounced an “illegal action” by a military “group”, with bridges closed in Istanbul and aircraft flying low over the capital of Ankara. (Photo by Gokhan Tan/Getty Images)

La sfârșitul lunii martie, o ultimă etapă procesuală a dus în cele din urmă la achitarea a peste 200 de ofițeri militari turci, care fuseseră condamnați pentru plănuirea unei lovituri de stat în 2003, împotriva guvernului islamist nou ales la acel moment. Inculpații au primit pedepse lungi închisoare după primul proces, încheiat în septembrie 2012, chiar dacă dovezile împotriva lor au fost falsificat în mod clar. De atunci, până la momentul în care s-a încheiat rejudecarea cauzei, cei mai mulți observatori au recunoscut că primul proces a fost o făcătură.

Dar, până de curând, cazul “Sledgehammer” a fost considerat în general ca prevestind aducerea sub control a armatei Turciei, prea băgăcioase în politică, și ținerea ei în frâu de către guvernul ales în mod democratic. Intelectualii liberali și observatorii occidentali au aplaudat urmărirea penală și a salutat-o ca una dintre cele mai mari realizări ale guvernului prim-ministrului Recep Tayyip Erdogan, care venise la putere. Acum, că s-a demonstrat că procesul a fost o făcătură – încercarea unui guvern format din bandiți de a-și slăbi rivalii și de a-și consolida controlul asupra puterii în stat – întrebarea este oare de ce atât de mulți observatori bine-intentionați au analizat complet greșit situația?

Socrul meu a fost presupusul creier din spatele complotului Sledgehammer, astfel încât eu și cu soția mea ne-am trezit făcând muncă de detectivi criminaliști și de activiști politici. În cei cinci ani în care am investigat această poveste bizară, am învățat să apreciez puterea poveștilor. Ceea ce s-a dovedit a fi cel mai eficient instrument folosit de guvern nu a fost forța brută, ci poveștile înșirate despre presupusele activități nocive ale elitei laice și militare a Turciei. Acestei elite i s-a opus un presupus angajament asumat de Erdoğan pentru stabilirea unui stat democratic (deși cu nuanțe islamiste), printr-o reformă a justiției. Exagerări grotești bazate pe jumătăți de adevăr, aceste povești i-au oferit în realitate lui Erdoğan și aliaților săi de spațiul de manevră necesar în care să facă regimul politic mai mult, nu mai puțin, autoritar.

Sprijinul unui mare aliat s-a dovedit a fi crucial, în toată această istorie. Mișcarea Gülen – formată din adepții imamului Fethullah Gulen din Pennsylvanya – a făcut munca de jos în schimbarea politicii din Turcia. Mișcarea Gülen a supervizat operațiunea Barosul și alte înscenări judiciare similare, prin intermediul adepților săi din poliție și din sistemul de justiție, și și-a folosit vasta rețea mass-media și conexiunile din presă pentru a difuza acest basm – un basm construit din nenumărate povești mai mici privind comploturi militare și alte făcături. Reprezentanții acestei mișcări în Statele Unite și în Europa au făcut permanent lobby pe lângă politicienii și liderii de opinie occidentali pentru ca aceștia să acrediteze calitățile democratice ale lui Erdoğan.

În același timp, mișcarea Gülen a investit masiv și cu șiretenie în cultivarea Intelighenției occidentale preocupate de Turcia. Astfel, în ciuda trecutului jenant al lui Gülen – acesta fiind autorul unor predici antisemite și anti-occidentale – adepții săi au reușit, în anii 2000, să se facă văzuți și considerați ca reprezentând mișcarea societății civile, care împărtășește valorile și aspirațiile liberale ale turcilor.

Güleniștii au oferit resursele și conexiunile necesare liberalilor din Turcia, ceea ce i-a sporit legitimitatea și credibilitatea în Occident. Când politicienii americani și europeni, jurnaliștii și specialiștii în domeniul drepturilor omului aveau nevoie de cineva care să le explice ce se întâmplă în Turcia, ei apelau la beneficiarii liberali ai mișcării lui Gülen, și erau apoi îndopați cu poveștile binecunoscute.

Ce i-a transformat pe acești intelectuali în aliați ai lui Erdoğan și Gülen a fost ideea că cel mai mare obstacol în calea consolidării democrației în Turcia este reprezentat de controlul exercitat de armată asupra instituțiilor statului – “patronajul militar”. Pentru liberalii din Turcia, slăbirea influenței politice a armatei a devenit un scop în sine. El le-a permis să treacă cu vederea (sau să minimalizeze) lista tot mai mare de încălcări ale drepturilor omului și de manipulări judiciare. Și le-a permis Güleniștilor să-i păcălească – de exemplu, asigurându-i că dezvăluirile compromițătoare din armată (dintre care cele mai flagrante au fost pur și simplu inventate) vor fi publicate mai întâi în presa liberală.

Guvernul Erdogan a adoptat legi prin care lumea să dea crezare acestei povești false. Comisia Europeană a privit cu aprobare o succesiune de inițiative – un nou cod penal care adoptă “standardele europene moderne,” programe de formare privind Convenția europeană a drepturilor omului, deplasări ale experților din Uniunea Europeană, și amendamente constituționale care aparent garantează o mult mai mare independență a justiției.

Din păcate, așa cum stau lucrurile și în știința economică, mimarea reglementărilor și a instituțiilor din țările avansate rareori produce rezultatele dorite. Forma nu garantează fondul. Dar poate ajuta la ascunderea realității.

Așa au stat lucrurile cu reformele guvernului “pro-european” al lui Erdoğan, care a servit în principal doar pentru a asigura acoperirea politică necesară consolidării controlului Güleniștilor asupra justiției. Indusă în eroare de aparențe, Comisia Europeană a continuat să afirme, an după an, că procesele-spectacol în care erau inculpați militarii reprezintă de fapt prilejul întăririi statului de drept.

Până de curând, armata a fost în general considerată ca cea mai puternică și coerentă instituție din societatea turcă. Generalii nu au fost niciodată timizi când a fost vorba să intervenă în politică, ori de câte ori au simțit că este necesar.

Dar un basm bine redactat poate fi mai puternic decât sabia. Cazul Barosul și alte acuzații, toate false, au imobilizat practic armata. Intrată sub tirul intens al mass-mediei pro-guvernamentale, conducerea armatei nici măcar nu a îndrăznit să spună adevărul despre ofițerii acuzați, refuzând chiar să publice un raport intern care nu lăsa nici o urmă de îndoială că întregul proces este o înscenare. Conducerea armatei nu a vrut sa arate ca îi ajută pe “puciști.” Odată ce povestea a fost promovată, nimeni nu a mai pus-o la îndoială.

Turcia

Analiștii occidentali și cea mai mare parte a liberalilor din Turcia nu au renunțat la amiciția lor cu Erdoğan până la reprimarea de către acesta a protestelor din Parcul Gezi din Istanbul, în vara anului 2013. Apoi Erdogan s-a detașat de mișcarea Gülen după ce acoliții acesteia din sistemul judiciar au lansat acuzații de corupție împotriva lui și a celor apropiați.

Fără sprijinul aliaților Güleniști, mesajul lui Erdoğan s-a orientat exclusiv către publicul intern și a devenit caracterizat de doze mari de simbolism populist-naționalist-religios. Între timp, Güleniștii au continuat să înșire basme, prezentându-se publicului occidental drept victimele – nu colaboratorii – lui Erdoğan.

Poveștile false devin în cele din urmă nesustenabile (iar internetul și rețelele sociale le grăbesc sfârșitul). Dar, așa cum se întâmplă în Turcia, o astfel de poveste poate lăsa în urmă multă mizerie. Și, mai degrabă decât să fie interesați să facă curat și să restabilească adevărul, Erdoğan și Güleniștii par hotărâți să folosească mizeria rămasă pentru a-și construi mai departe propriile minciuni, făcând și mai dificilă reconcilierea politică.

***

Acest articol este tradus după Dani Rodrik, Narrative Power in Turkey, 9 aprilie 2015.

Tagged , , , , ,