Mihai Craiu

De curînd, reprezentanta unei firme de PR mi-a transmis un mesaj, prin care mă ruga să scriu un mic text care să fie distribuit angajaţilor de la Piraeus Bank, cu ocazia „rebrenduirii“ (ah!) instituţiei. „Comanda“ era cît se poate de clară. Ai fi zis că, în mintea doamnei care mă solicita, textul era deja scris. Trebuia doar să-i adaug semnătura mea (electronică). Ce aveam de făcut?

Să produc un mesaj „inspiraţional“, „motivaţional“, „emoţional“, despre „adevărata valoare a lucrurilor şi a fiecăruia dintre noi“. Cei vizaţi trebuia să afle (citind cîteva fraze care să încapă pe o jumătate de pagină A4) că ei sunt adevărata valoare a firmei. Una peste alta era vorba despre o nouă „poziţionare / filozofie“ a locului lor de muncă. Ceva de genul: „Curaj băieţi! Fiţi mîndri de voi! Omul e cel mai preţios capital! Ce s-ar face şefii fără voi?“

N-am avut puterea să răspund suficient de politicos, să refuz fără abuz de vorbe, o ofertă care mi se părea, pe toate planurile, iritantă. Mai întîi, nu era prima oară cînd eram abordat ca o fată-n casă, bună la toate: „Dl.Pleşu, spitalul X organizează o dezbatere despre diabet. Nu ne spuneti, în deschidere, cîteva cuvinte inspiraţionale?“. „Dl.Pleşu, sindicatul benzinarilor organizează o petrecere. N-aţi vrea să o deschideţi Dvs. cu cîteva cuvinte bine simţite, cum ştiţi Dvs.?“ „Dl.Pleşu, am scris o carte. Daţi-mi şi mie cîteva rînduri pentru coperta a patra“. Ş.a.m.d. Ideea este că sunt un fel de croitoraş îndemînatec, gata oricînd să însăileze vreo bluziţă, vreo vestuţă, vreun tricouaş. Îmi spun adesea că e vina mea: că afişez, involuntar, un înşelător aer de disponibilitate perpetuă, că nu par să am o profesiune bine definită şi sunt gata, prin urmare, să mă „rebrenduiesc” la moment, în orice domeniu. De pildă, doamna de la firma de PR amintită adineaori va fi crezut sincer că sunt expert în „motivarea” unor funcţionari de bancă. Ştiu, o să ziceţi că ar trebui să mă simt flatat. Că această abundenţă sufocantă de „oferte de serviciu” e un semn de simpatie, de preţuire, de încredere în capacitatea mea de comunicare. Am motive să mă îndoiesc. Simt mai curînd că sunt tratat drept o soluţie comodă: ce înseamnă pentru mine două trei fraze bine ţintite? Le pot livra şi în somn! Mai simt că am ajuns un fel de flaşnetă uşor de închiriat, un breloc uşor accesibil (pe care dă bine să-l porţi agăţat la cingătoare):

„Hai să-l luăm pe Pleşu! Are papagal, spune şi glumiţe, ce mai, e băiat de comitet.“

Dar nu toată această ţesătură de malentendu-uri mă irită cel mai mult. Iritantă este invazia de nestăvilit a unei noi limbi de lemn, cu gîndirea de lemn aferentă. De multe ori, am impresia că nu vorbesc cu oameni vii, ci cu „dispozitive” „comunicaţionale”, cu roboţi de corporaţie, fără idei proprii, fără vocabular propriu, fără contur. Mi s-a întîmplat să primesc, în aceiaşi termeni, de o descurajantă vacuitate, şi propuneri să conferenţiez pe diverse teme: „Am dori să ne transmiteţi un mesaj pozitiv, inspiraţional. Vrem ca publicul să primească o infuzie de optimism, să devină mai „pro-activ”, vrem ca fiecare să-şi regăsească încrederea în sine, să creadă în succes, să nu se lase demobilizat de eventuale dificultăţi şi eşecuri!” Ceea ce mi se cere e un mic compendiu de heirupism pionieresc, o tacla veselă din speţa: „Nu dispera, viaţa merge înainte, e destul să vrei şi ai să poţi!” Dar orice mătuşă tandră şi binedispusă de pe mapamond poate debita tone de asemenea îndemnuri încurajatoare. E drept, există şi colecţii de citate ale unor autori faimoşi care, în momente de somnolenţă, „neinspirate”, au aşternut pe hîrtie platitudini solemne, nedemne de anvergura lor reală. Sau care sunt antologaţi nătîng, prin scoatere din context. Nu trebuie să fii Einstein ca să declari: „Nu căuta să ai succes, ci să ai valoare!”. Nu trebuie să fii Goethe ca să spui: „Îmi plac cei care aspiră la imposibil!”. Nu trebuie să fii Kazantzakis ca să dai sfaturi răscoapte („Ca să reuşeşti, trebuie mai întîi să crezi că poţi!”).

Recomand, deci, căutătorilor de mesaje inspiraţionale şi motivaţionale, ba poate chiar educaţionale, instrucţionale, operaţionale, intonaţionale şi activaţionale să se uite pe Google. Vor găsi vagoane întregi de înţelepciune inutilizabilă care, vorba lui Marius Chicoş Rostogan, „gîdilă într-un mod plăcut urechile”. Aforismele, dacă nu au impactul paradoxului, al surprizei, sau graţia umorului, sunt cel mai plicticos gen literar. Tot ce poţi zice, ca cititor, cînd ai închis cartea este: „Aşa e! Aferim!” După care râmîi unde erai. Cea mai simplă situaţie de viaţă este, întotdeauna, mai nuanţată şi mai provocatoare decît un aforism ţanţoş. Rugăminte finală: Nu mă mai invitaţi să particip la „training”-uri şi festivităţi cooperatiste, trase la indigo după serbede modele globale. Învăţaţi să gîndiţi liber, neconvenţional, imprevizibil.

Şi nu mai vorbiţi păsăreşte, cu epitete de lemn, terminate, toate, în „-ţională“. Limba română e mai bogată decît străveziul dvs. dicţionar de idei gata făcute.

O să vă fie greu! V-aţi învăţat cu „sublimităţi” la îndemînă. Dar dacă reuşiţi, veţi avea bucuria (uitată între timp) de a vă mişca printre cuvinte şi gînduri fără lozinci, fără îndemnuri pompoase şi inutilizabile, fără reţete de cantină proastă.