Tag Archives: bani

Despre altruismul egoist | Saptamana Financiara

Motto: „El dinero te ha cambiado, primo!” (Fast and Furious 6)

Altruismele egoiste apar la socialiștii din toate partidele. Socialiștii au preferințe, scopuri altruiste, însă folosesc mijloace egoiste, banii altora. Cam despre asta este socialismul: e bine să ajuți oameni sărmani, dar pe cât posibil cu banii altora.

Să luăm niște definiții simple:

EGOÍSM s. n. Atitudine de exagerată preocupare pentru interesele personale și de nesocotire a intereselor altora. – Din fr. égoïsme (Dexonline, 2016a).

ALTRUÍSM s. n. Atitudine morală sau dispoziție sufletească a celui care acționează dezinteresat în favoarea altora; doctrină morală care preconizează o asemenea atitudine. – Din fr. altruisme. (Dexonline, 2016b).

Ce interese sunt nesocotite în politicile socialiste, wellfare-iste? Cele ale privaților furați de stat pentru programe redistributive. Caritatea cu poliția este egoistă pentru că nu ține cont de preferințele persoanelor taxate, că aceste preferințe sunt egoiste sau altruiste.

Nu folosesc aici definiția randiană a altruismului, ci mai degrabă una mai de simț comun, mai de dicționar, cum apare mai sus. Pentru Ayn Rand, altruismul ar fi sacrificarea individului de către stat (Rand, 1964, 7) și este tipică pentru socialism. În schimb, egoismul ar înseamnă că-ți poți urma propriile preferințe (Rand, 1964, 5) și e o caracteristică a capitalismului. Mi se pare că lucrurile stau exact invers. Coerciția, caritatea cu poliția ar fi egoism, pentru că nesocotește preferințele celor asupra cărora se intervine, inclusiv preferințele altruiste. Este însă adevărat că altruismul este despre sacrificiu și renunțare. Altruismul ar fi însă mai degrabă o reducere a consumului egoist să zicem pentru un consum altruist. De exemplu, dacă reduc consumul meu de ciocolată cu cafea pentru a cumpăra niște rechizite pentru o familie săracă din cartier, atunci acționez altruist. Altruismul nu este întotdeauna despre bani. Pot renunța la timp, de exemplu, pentru a medita niște copii săraci gratis.  Pot fi alături de cineva în momente grele (Hülsmann, 2008, 189). Problema socialismului, a carității forțate e că aici nu doar că nu are loc o reducere a consumului egoist, ci caritatea de stat deschide oportunități solide pentru a face bani, de a crește consumul egoist. Să ne gândim la firmele abonate la cornul și laptele. Ai nevoie de o piață unde să vinzi aceste produse și ambalezi umanist acest proces de vânzare către stat. E un exemplu minor. Industria carității de stat este una imensă atât la noi și oriunde și este o sursă mare de joburi și bani. Apoi prețurile cu care statul cumpără bunurile de la aceste firme prietene sunt în general nesimțite. Arta politicii rămâne, cum bine observă Buchanan și școala public choice, arta de integra beneficiile și de a dispersa costurile (Giberson, 2010). Integrezi profiturile nesimțite din contractele cu statul și dispersezi costurile pe contribuabili, în așa fel încât să fie mici, să nu provoace revolte fiscale.

Există o întreagă industrie a carității (să ne gândim doar la fondurile europene) unde legătura cu săracii este tangențială. De cele mai multe ori aceste programe ajută oamenii care se pot ajuta, gulerele albe din administrație și din ONG-urile de stat. Nu doar ONG-urile românești sunt de stat. Și cele din State sunt de stat (Ealy, 2013). Aici e de văzut dacă nu este corectă sugestia unui amic că ar fi mai bine dacă s-ar da direct banii persoanelor din grupul țintă decât să-i toci pe conferințe, studii și seminarii. Ce lipsește în programele sociale actuale este o survival of the fittest, adică un sistem care să penalizeze providerii slabi de servicii sociale și să-i recompenseze pe cei buni. Așa se face că programe sociale proaste, unde banii ajung în plasme, nu la săraci, pot funcționa la infinit. Dezavantajul carității forțate ei e că n-ai controlul banilor. Singurul control e că la 4 ani votezi cu opoziția și nu se schimbă nimic. Acesta ar fi un risc sistemic al statului.

Socialism

Persoanele taxate de stat, privații adică, sunt altruiste sau egoiste? E greu de răspuns. Ca să spun că e una sau alta, trebuie să acționeze liber. Și așa văd pe ce cheltuiește banii. Taxarea fiind coercitivă, donatorul este obligat să cotizeze, este tratat ca obiect, nu ca subiect. În situația actuală nu este decât o vacă de muls, nu este tratat ca o persoană, ca o ființă umană cu propriile planuri de viață, planuri care pot să nu includă acțiuni altruiste. Aici socialismul nu empatizează cu celelalte preferințe, ci doar cu cele proprii.

Dacă un recipient de ajutoare sociale votează să primească și mai multe lucruri de la stat, atitudinea sa este egoistă, oricât ar fi de sărac.

Nu este bine să decidă donatorul privat cui dă banii? Ne putem gândi că uneori persoanele ajutate se pot suprapune cu categoriile de victime oficiale, admise de stat. Răspunsul birocratic poate fi că nu are cum să știe privatul proporțiile relative ale faptelor bune. Ajut mai mult mamele singure sau persoanele paralizate? Statul are însă suficienți specialiști (uneori poate 15 mii sau și mai mult) care aproximează, raționează optim aceste proporții de altruism. Apoi privații n-ar fi suficient de altruiști pentru că sunt prea lacomi. Un patron, se știe, este prin firea sa un om lacom, un politician sau un birocrat nu. Aici o sugestie a lui Rothbard pentru situația în care ți se pare că semenii tăi nu sunt suficienți de altruiști, incluzivi și participativi este: fill the gap! (Rothbard, 2009, 1325). Fii tu altruist, dacă ți se pare că oamenii nu sunt suficient de altruiști.

Succesul socialismului mainstream, al social-democrației UE se sprijină și pe faptul că poți fi bun gratuit. Forța socialismului vine și din faptul că este foarte ieftin. Nu trebuie să mobilizezi resurse pentru atingerea scopurilor altruiste. Nu trebuie să faci parte din cererea pentru caritate, adică să dai bani, lucru valabil pentru o proporție însemnată a populației. Avem un altruism gratis, de la distanță. Și populația s-a obișnuit prost. E normal să dau bani pe portocale, să-mi finanțez singur preferințe egoiste. Pe cele altruiste mi le plătește Oracle.

O trăsătură a carității recomandată de Isus este anonimatul: să nu știe stânga ce face dreapta! Acu dacă ne gândim la pungile din campanie împărțite de partidele noastre, clar nu se urmează această linie. Pe pungă apare numele partidului. Întâi sunt inscripționate pungile, apoi se pune conținutul zahăr, ulei și ce mai e acolo. Apoi o altă trăsătură a carității este că nu trebuie să aștepți nimic în schimb. Satisfacția psihică este acceptată, satisfacția că ai făcut o faptă bună, nu și beneficiile materiale ulterioare. Și această metanormă este încălcată prin practicile de campanie. Dacă PSD-ul îți dă o pungă, e clar ce așteptări are de la tine în ziua votului și că știi ce ai de făcut. Iar votul e folosit ulterior pentru joburi și contracte cu statul, adică există așteptări materiale clare din aceste daruri otrăvite.

Acum nu există nicăieri suport pentru o soluție capitalistă pe piața carității. Percepția cea mai răspândită este că deși comunismul este greșit când este aplicat pe întreaga societate, comunismul este corect când funcționează sectorial, minizonal în educație, protecție socială și în genere în domenii sensibile etc. Aici este și drama formatorilor de opinie români, inclusiv a celor de centru-dreapta. Socialismul UE e corect, social-democrația mainstream e ultimul cuvânt în materie de aranjamente instituționale. Sistemul e ok. N-om fi noi mai deștepți ca ăia in vest? Problema e doar de ce nu avem și noi personalități carismatice ca Obama sau Blair, ci doar pe Dragnea? Vrem socialism, dar nu cu Dragnea, ci cu lume bună.

Cum ar funcționa un socialism altruist? Teoretic nu există așa ceva. Socialismul este despre ezitările de a pune bani pentru plata unor obiective altruiste. O caritate altruistă ar înseamnă să dai de la tine. Aici și mijloacele sunt altruiste, nu doar scopurile. Capitalismul ar fi un astfel de sistem în care preferințele altruiste sunt finanțate cu bani de acasă, cu bani proprii.

Bibliografie:

Dexonline, 2016a, Egoism:

https://dexonline.ro/definitie/egoism, accesat 13.08.2016;

Dexonline, 2016b, Altruism:

https://dexonline.ro/definitie/altruism, accesat 13.08.2016;

Ealy, Lenore T. 2013, Can Civil Society Save Us?:

https://fee.org/articles/can-civil-society-save-us/, accesat 13.08.2016;

Giberson, Michael. 2010, Concentrated benefits and dispersed costs:

https://knowledgeproblem.com/2010/10/17/concentrated-benefits-and-dispersed-costs/, accesat 13.08.2016;

Hülsmann, Jörg Guido. 2008, The Ethics of Money Production, Ludwig von Mises Institute, Alabama:

https://mises.org/sites/default/files/The%20Ethics%20of%20Money%20Production_2.pdf, accesat 13.08.2016;

Rand, Ayn. 1964, The Virtue of Selfishness, Penguin Books, New York;

Rothbard, Murray N. 2009, Man, Economy, and State with Power and Market, Ludwig von Mises Institute, Alabama:

https://mises.org/library/man-economy-and-state-power-and-market, accesat 13.08.2016;

Source: Despre altruismul egoist | Saptamana Financiara

Tagged , , , , , ,

Scoala Austriaca de Economie – Banii NU sunt neutri | Saptamana Financiara

Școala austriacă de economie a fost fondată în 1871, odată cu publicarea lucrării lui Carl Menger, “Principiile economiei”. Menger, alături de William Stanley Jevons șiLeon Walras, a dezvoltat teoria marginalismului în analiza economică. Menger a dedicat lucrarea sa, “Principiile economiei”, colegului său german, William Roscher, o figură proeminentă în școala istorică germană, școală cu puternice influențe în țările vorbitoare de limbă germană. În volumul său, Menger susține că analiza economică este universal aplicabilă și la baza analizei trebuie să se afle individul și alegerile sale. Iar alegerile sunt determinate de preferințele individuale subiective și logica marginală a luării deciziilor (vezimarginalismul). Potrivit lui Menger, logica selecției constituie piatra de temelie a unei teorii economice universal valabilă. Pe de altă parte, potrivit școlii tradiționale germane, știința economică nu este capabilă să genereze principii universal valabile, iar cercetarea științifică ar trebui să se bazeze pe o analiză istorică minuțioasă. Școala traditioanală germană afirmă că economiștii clasici englezi greșeau crezând în legi economice care transcend timpul și granițele teritoriale.

“Principiile economiei” a lui Menger, lucrare bazată pe analiza marginală, reafirma poziția politico-economică clasică a legilor universale. Studenții lui Roscher, în special, Gustav Schmoller, l-au criticat pe Menger că susținea această teorie iar lucrării lui Menger și ale discipolilor săi, Eugen Böhm-Bawerk și Friedrich Wieser, i-au atribuit numele peiorativ “Școala Austrică”, datorită posturilor universitare deținute la Universitatea din Viena. Și termenul a rămas.

După 1930, niciun economist de la Universitatea din Viena ori de la oricare altă facultate austriacă nu s-a mai remarcat în așa numita școală austriacă de economie. În anii€’30, ’40, școala austriacă a avansat în Anglia și în Statele Unite ale Americii iar intelectualii care îmbrățișau această abordare a științei economice aparțineau în principal de London School of Economics (1931 – 1950), New York University (1944), Auburn University (1983 ) și George Mason University (1981). Multe dintre ideile unor mari economiști autrieci ai secolului douăzeci precum Ludwig von Mises și F. A. Hayek au la bază principiile unor economiști clasici ca Adam Smith și David Hume, ori ale unor profesioniști de la începutul secolului douăzeci, precum Knut Wicksell, ori Menger, Böhm-Bawerk, și Friedrich von Wieser.

Această diversitate de idei în știința economică este și mai pronunțată la economiștii aparținând școlii austriece contemporane, aceștia fiind influențați de personalitățile din economia modernă, printre care: Armen Alchian, James Buchanan, Ronald Coase, Harold Demsetz, Axel Leijonhufvud, Douglass North, Mancur Olson, Vernon Smith, Gordon Tullock, Leland Yeager, și Oliver Williamson, sau Israel Kirzner și Murray Rothbard.

Dacă, pe de o parte, s-ar putea afirma că o școală austriacă distinctă operează în cadrul profesiei economice actuale, pe de altă parte se poate susține că eticheta ”austriac” nu mai posedă niciun înţeles semnificativ. În acest articol mă concentrez asupra principalelor afirmaţii privind economia în care cred aşa-numiţii “austrieci”.

Știința economică 

Afirmaţia 1: Numai oamenii pot face alegeri.

Individul, cu planurile și scopurile sale, stă la baza tuturor analizelor economice. Numai indivizii pot face alegeri, entitățile colective nu au această abilitate. Principala sarcină a analizei economice este de a face fenomenul economic inteligibil, punând la baza lui obiectivele și planurile individului. Sarcina secundară a analizei economice constă în studierea consecințelor neintenţionate generate de alegerile individuale.

Afirmaţia 2: Studiul pieței se referă în principal la analiza schimbului și la instituțiile în cadrul cărora schimburile se produc.

Prețurile și economia de piață sunt cel mai bine definite ca și “catalaxii”, prin urmare știința care studiază ordinea pieţei se află sub incidența “catalacticii”. Termenii provin de la cuvântul grecesc “katallaxy” care înseamnă “a schimba” și “străini deveniți prieteni datorită relațiilor de schimb”. Catalactica este, așadar, știința centrată pe relațiile de schimb ce apar în cadrul piețelor, pe negocierea ce caracterizează procesul de schimb si pe instituțiile în cadrul cărora schimburile au loc.

Afirmaţia 3: “Faptele” în științele sociale reprezintă ceea ce oamenii cred și gândesc 

Spre deosebire de științele exacte, științele sociale au la bază scopurile şi planurile indivizilor. Dacă, în științele exacte, eliminarea antropomorfismului, respectiv a scopurilor și planurilor subiectului a generat descoperiri senzaționale, eliminarea scopurilor și planurilor individului în științele sociale înseamnă, a elimina studiul comportamentului uman propriu-zis. În ştiinţele sociale “datele” despre lumea înconjurătoare sunt generate de ceea ce “actorii” acestei lumi, deci indivizii, gândesc și își doresc.

Importanța pe care oamenii o acordă obiectelor, acțiunilor, locurilor, celorlalți oameni determină modul lor de orientare în luarea deciziilor. Scopul științelor umane este înțelegerea și nu predicția. Științele sociale își pot atinge scopul deorece noi suntem propriul nostru comportament, deci deținem o cunoaștere internă, pe când științele exacte se bazează pe o cunoaștere din exterior. Putem înțelege scopurile și planurile celorlalți indivizi deorece noi înșine suntem actori umani.

Experimentul clasic folosit pentru a reda diferența esențială dintre științele exacte și cele sociale se referă la un marțian care urmărește “informaţia” din Gara Centrală din New York. Marțianul nostru poate observa că atunci când acele ceasornicului indică ora 800 se produce o mare agitație pe măsură ce oamenii părăsesc trenurile iar când ceasornicul indică oră 1700 aceeași agitație reapare când oamenii reintră în trenuri și pleacă. Dar, până când marțianul nu va ajunge să înțeleagă scopul acestei agitații – navetă (de) la locul de muncă – interpretarea doar “ştiinţifică” a acestei informații va fi limitată. Științele sociale diferă de ştiinţele exacte iar noi le sărăcim când încercăm să le modelăm după cele exacte.

Microeconomie

Afirmaţia 4: Utilitatea și costurile sunt subiective.

Toate fenomenele economice sunt trecute prin filtrul minții umane. După 1870 economiștii s-au pus de accord asupra faptului că valoarea este subiectivă dar, urmându-l peAlfred Marshall, mulți au susținut că latura costului este determinată de fapte obiective. Marshall a pretins că așa cum ambele lame ale foarfecii taie o bucată de hârtie, așa și valoarea subiectivă împreună cu costul obiectiv contribuie la stabilirea prețului (veziMicroeconomia). Dar, Marshall a omis să recunoască că și costurile sunt subiective, întrucât el însuși este determinat de valoarea unor utilizări alternative a resurselor limitate. Este adevărat că ambele lame ale foarfecii taie hârtia, dar “lama” cererii este determinată de evaluările subiective ale indivizilor.

Pentru a acționa, individul trebuie să aleagă; va selecta o anumită variantă, nu le poate alege pe toate. Concentrarea pe existența alternativelor conduce la unul din conceptele definitorii ale gândirii economice: costul de oportunitate. Costul oricărei acțiuni este valoarea celei mai bune alternative dintre cele la care s-a renunțat. Din moment ce alternativa nerealizabilă, prin definiție, nu este niciodată aleasă, individul compară între ele beneficiile așteptate de la variantele disponibile.

Afirmaţia 5: Sistemul prețurilor reduce costurile informării necesară indivizilor pentru a lua o decizie.  

Prețul rezumă termenii schimbului pe piață. Sistemul prețurilor indică participanțilorinformația relevantă, ajutându-i să obțină avantaje reciproce de pe urma schimburilor. În binecunoscutul exemplu al lui Hayek, când indivizii observă că prețul cositorului a crescut, ei nu trebuie să știe dacă modificarea prețului a fost generată de creștereacererii sau diminuarea ofertei. Oricare ar fi fost cauza, creșterea prețului îi va determina să îl utilizeze cu mai mult raționament. Prețurile de piață se modifică rapid atunci când factorii care îl influențează se schimbă, iar acest fapt va determina ca și indivizii să se adapteze rapid.

Afirmaţia 6: Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este o condiție necesară calculului economic rațional

Economiștii și intelectualii sociali au admis cu mult timp în urmă că proprietatea privată stimulează alocarea eficientă a resurselor limitate. Dar, adepții socialismuluiconsiderau că acesta poate înlătura acest atu al proprietății private, schimbând natura umană. Ludwig von Mises a demonstrat că, dacă schimbarea naturii umane ar avea loc, socialismul ar eșua totuşi din cauza incapacității decidenților economici de a identifica variantele de utilizare a resurselor. Mises consideră că fără proprietate privată, nu ar exista nicio piață pentru mijloacele de producție, așadar, niciun preț pentru acestea. Iar fără prețurile care reflectă relativa limitare/raritate a mijloacelor de producție, decidenții economici nu ar fi capabili să calculeze alternativele de utilizare a mijloacelor de producție.

Afirmaţia 7: Piața concurenţială este un proces antreprenorial de inovare 

Mulți economiști consideră concurenţa ca fiind o stare de fapt. Dar, termenul “concurenţă” presupune o activitate. Dacă concurenţa ar fi o stare de fapt, întreprinzătorul nu ar avea niciun rol. Dar, pentru că concurenţa este o activitate, întreprinzătorul joacă un rol important ca agent al schimbării, care atrage sau împinge piața în noi direcții. Întreprinzătorul este atent la oportunități neexploatate. Identificând oportunități, întreprinzătorul obține profituri.

Învățarea generată de identificarea câștigurilor obținute de pe urma schimburilor orientează piața spre o alocare mai eficientă a resurselor. Inovația antreprenorială garantează faptul că piața liberă se mișcă înspre cea mai eficientă alocare a resurselor. Mai mult, ispita profitului îi determină pe întreprinzători să realizeze inovații care măresc capacitatea productivă. Pentru un întreprinzător capabil să identifice oportunități, imperfecțiunile de azi sunt profitul[1] de mâine. Prețurile și economia de piață sunt instrumente de învățare care ghidează indivizii spre descoperirea de câștiguri reciproce și utilizarea eficientă a resurselor limitate.

Macroeconomie

Afirmaţia 8: Banii nu sunt neutri.

Banii sunt definiți ca mijloc de schimb. Dacă guvernul denaturează unitatea monetară, schimbul e denaturat și el. Scopul politicii monetare ar trebui să fie acela de a diminua aceste distorsiuni. Orice creștere a ofertei de bani ce nu este contrabalansată de o creștere a cererii de monedă va conduce la inflație. Dar, prețurile nu se ajustează automat. Unele ajustări se produc mai repede decât altele, ceea ce înseamnă că prețurile relative se schimbă. Fiecare din aceste modificări își exercită influența asupra schimburilor și a producției. Banii, așadar, nu sunt neutri.

Importanța acestei afirmaţii devine evidentă în discuția despre costurile inflației. Teoria cantitativă a banilor afirmă, corect, că tipărirea banilor nu produce mai multă bogăție. Așadar, dacă guvernul dublează cantitatea de bani, puterea de cumpărare a individului nu se va dubla din cauza dublării prețurilor. Dar, dacă teoria cantitativă a banilor reprezintă un progres important în știința economică, o interpretare mecanică a acestei teorii subestimeaza costurile politicii inflaționiste. Dacă prețurile doar s-ar dubla atunci când guvernul dublează oferta de bani, atunci agenții economici ar putea anticipa această ajustare a prețurilor urmărind valoarea ofertei de bani și și-ar ajusta corespunzător comportamentul. Costul inflației ar fi așadar minim.

Dar inflația este dăunătoare social din mai multe puncte de vedere. În primul rând, chiar și inflația anticipată distruge încrederea cetățenilor în guvern întrucât acesta, folosind inflația, confiscă avuția cetățenilor. În al doilea rând, inflația neanticipată este redistributivă din moment ce datornicii câștigă în detrimentul creditorilor. În al treilea rând, populația nu poate anticipa în totalitate inflația și pentru că banii sunt adăugați altundeva în sistem – de exemplu prin cumpărare de obligațiuni de către guvern – unele prețuri (de exemplu prețul obligațiunilor) se modifică înaintea altor prețuri, ceea ce înseamnă că inflația deformează termenii schimbului şi producția.

Din moment ce banii sunt elementul de legătură între aproape toate tranzacțiile aparținând economiei moderne, distorsiunile monetare afectează aceste tranzacții. Așadar, scopul politicii monetare ar trebui să fie minimizarea acestor distorsiuni monetare, tocmai pentru că banii nu sunt neutri[2].

Afirmaţia 9: Structura capitalului se compune din bunuri diverse cu utilizări multiple.  

Chiar în acest moment, oameni în Detroit, Stuttgart și Tokyo proiectează mașini ce nu vor fi cumpărate în următorii 10 ani. Cum știu ei să aloce resursele pentru îndeplinirea unui asemenea obiectiv? Producția se bazează întotdeauna pe o cerere incertă în viitor iar procesul de producție necesită diverse etape de investiții variind de la cele mai îndepărtate (extracția de minereu de fier) până la cele imediate (dealer de mașini). Valoarea tuturor bunurilor unui producător este egală cu valoarea pe care consumatorii o acordă bunurilor produse. Planurile de producție armonizează resursele în cea mai eficientă structură pentru a realiza produsul final în modul cel mai eficient posibil.

Dacă bunurile de capital ar fi omogene, ar putea fi utilizate pentru producția bunurilor finale dorite de către consumatori. Dacă ar apărea greșeli, resursele ar putea fi realocate rapid, cu costuri minime, către producția bunurilor solicitate. Dar, bunurile de capital sunt eterogene și au multiple întrebuințări; o uzină auto poate produce mașini, dar nu și cipuri pentru calculator. Sistemul complex de orientare a capitalului către producția de diverse bunuri pentru consumatori este guvernat de semnalele pe care prețurile le dau și de calculele economice atente ale investitorilor. Dacă sistemul de prețuri este distorsionat, investorii vor aloca greșit bunurile de capital. O data ce erorile vor fi descoperite, agenții economici își vor reorienta investițiile, dar între timp resursele vor fi pierdute[3].

Afirmaţia 10: Instituțiile sociale reflectă adesea acțiunile indivizilor, dar nu și tipul acestora

Multe dintre instituții și politici nu sunt rezultatul direct al anumitor acțiuni ci sunt rezultatul unor acțiuni desfășurate pentru a atinge alte scopuri.

Dacă un student ce se grăbește să ajungă la oră în luna ianuarie, o ia de-a dreptul prin zăpadă, urme ale pașilor săi prin zăpada vor fi observate de alți studenți. Aceștia vor urma și ei aceeași cale, creând astfel o poteca prin zăpadă. Chiar dacă scopul lor e doar să scurteze drumul până la clasă, ei vor crea o potecă ce îi ajută si pe alți studenți să atingă același obiectiv mai ușor. “Poteca prin zapadă” este un exemplu de “produs al acțiunii, și nu al intenției indivizilor” (Hayek 1948, p. 7).

Economia de piață și sistemul de prețuri sunt exemple ale aceluiași proces. Oamenii nu intenționează să creeze sisteme complexe de schimb și de prețuri care formează practic economia de piață. Intenția lor este doar aceea de a-și îmbunătăți propria viață, dar comportamentul lor generează sistemul de piață. Banii, legea, limba, știința, etc, sunt fenomene sociale generate nu de intenția indivizilor, ci rezultate din dorința acestora de a progresa, conducând la apariția acestor fenomene utile întregii societăți[4].

Implicațiile acestor zece afirmaţii sunt semnificative. Dacă ele s-ar aplica, teoria economică s-ar baza pe logica verbală iar activitatea practică ar fi centrată pe fapte istorice. În ceea ce privește politica publică, îndoieli serioase ar apărea referitor la capacitatea oficialilor guvernamentali de a interveni optim în sistemul economic, ca să nu mai vorbim de abilitatea acestora de a conduce economia.

Poate că economiștii ar trebui să adopte principiul de bază al medicilor: “În primul rând să nu faci rău”. Economia de piață rezultă din dorința naturală a indivizilor de a-și îmbunătăți situația economică ce conduce la descoperirea de schimburi reciproc benefice, contribuind astfel la atingerea obiectivului. Adam Smith a fost primul care a sintetizat această idee în cartea sa “Avutia natiunilor”. În secolul douăzeci, economiștii Școlii austriece au fost cei mai hotărâți partizani ai acestui mesaj, nu neapărat din cauza unui angajament ideologic precedent, ci datorită logicii argumentelor lor.

Source: Scoala Austriaca de Economie – Banii NU sunt neutri | Saptamana Financiara

Tagged , , , , , , ,