Tag Archives: credit ipotecar

O întrebare de clasa a-XI-a – „Eu de exemplu, ca cetăţean român, de ce nu pot fi cămătar, iar banca face cămătărie legală?”

Sursa: www.Sfin.ro

Urmărind un reportaj realizat de Digi 24, am constatat cu bucurie că tinerii noştri, frumoşi şi rebeli, prin întrebările adresate reprezentanţilor băncilor, în cadrul unei întâlniri dedicate educaţiei financiare, au reuşit să-i pună pe aceştia în vădită încurcătură. Curioşi, direcţi, dornici să afle lucruri concrete, elevii din clasa a XI, au primit aplauze furtunoase în urma întrebărilor formulate, mult mai multe decât au primit bancherii pentru răspunsurile, mai mult sau mai puţin ezitante, pe care le-au oferit.

Vădit puşi în încurcătură, obişnuiţi a fi ascultaţi cu religiozitate, aceşti „guru” ai finanţelor, au dat din colţ în colţ când au fost întrebaţi direct de un elev: „Am şi eu o întrebare… De când am venit aici am curiozitatea asta… Eu de exemplu, ca cetăţean român, de ce nu pot fi cămătar, iar banca face cămătărie legală?” Parcă lovit de un autobuz rămas fără frâne pe o trecere de pietoni ştearsă, dl Florin Dănescu, preşedintele executiv al Asociaţiei Băncilor, cu un zâmbet forţat şi strâmb, încearcă să câştige timp: „Mai repetaţi o dată!” E clar că nu se aştepta, că nu-i convine deloc întrebarea. Spera probabil că va fi suficient se se înfăţişeze scorţos, în costumul său scump, ca de fiecare dată şi să emită nişte generalităţi adormitoare, în termeni pe care nimeni nu-i înţelege dar care le dau lor, bancherilor, un aer atotştiutor.

Puştiul ştie ce vrea şi aplică o nouă lovitură: „De ce eu nu pot fi cămătar, iar banca poate face cămătărie legală?”

Lovit de inspiraţie dl Florin Dănescu încearcă să se scoată dând vina pe posesorii de depozite bancare, lacomi, care nu se mai satură să ceară dobânzi. Mai are puţin şi îi înfierează cu mânie proletară, în încercarea de a se poziţiona de partea tânărului:„Clienţii care aduc economii la bănci îşi doresc să li se bonifice o dobândă…(inchizitorial) De acord? Este cămătărie acest lucru? (nu aşteaptă răspuns şi nici nu vrea să primească vreunul) Bun! (doct) Pentru asta trebuie să ceară dobânzi pentru a acoperi cheltuielile băncii” (q.e.d.).

Nemulţumit, elevul nostru continuă implacabil, neluând în seamă răspunsul primit: „Vă spun şi de ce mi se pare cămătărie: pentru că dobânda pe care o luaţi dvs. 10% din banii pe care îi primiţi, dvs. nu îi daţi pe toţi, se şi păstrează, pentru că trebuie să faceţi şi profit”. Este limpede că nu dă doi bani pe răspuns şi pe cel care i l-a oferit.

Văzând că nu o scoate la capăt şi vădit jenat, dl Dănescu încearcă o nouă strategie, aceea de a victimiza băncile: „În România, băncile au pierdut timp de 5 ani la rând, ştiaţi? Cu tot cu cămătăria aceasta de care vorbiţi”. Spera, probabil, să audă plânsete şi suspine de milă… Poate că au pierdut, de acord, dar din ce au câştigat, niciuna din propriul buzunar şi atunci de ce să-i plângem?

O elevă formulează o nouă întrebare intensificând tirul: „De ce ar trebui să avem încredere în bănci, când foarte mulţi oameni şi-au pierdut casele datorită dvs.? Şi datorită dobânzilor foarte mari şi creditelor care…”

Iritat, de această dată, dl Dănescu o întrerupe pe tânăra care-i adresa întrebarea: „OK, ştiu… Am înţeles întrebarea… Este OK!” Okay, Okay dar nu răspunde… Alege să o supună domnia sa unui tir concentrat de întrebări, în încercarea de a o pune la colţ pentru că a prins-o cu tema nefăcută, printr-o manevră ieftină, aş îndrăzni să spun, de a muta subiectul din general în particular: „Ce înseamnă foarte mulţi oameni? Ştiţi câţi oameni? Foarte mulţi aţi afirmat. Câţi? Dacă băncile nu ar recupera creditele, nu ar fi în măsură să plătească depozitele… Spuneţi-mi cum să împărţim pierderile care ar veni din gesturi de binefacere?… Cât să luăm de la acţionari şi cât de la deponenţi?” Parcă întrebarea se referea la încrederea în bănci nu la gesturi de binefacere şi nici la banii acţionarilor sau ai deponenţilor. Domnule Dănescu, au înţeles copii ăştia ceva de la dumneavoastră sau au plecat mai nedumeriţi decât au venit. Aceşti tineri reprezintă clienţii de mâine ai băncilor. Chiar nu vă pasă cu ce gânduri pleacă acasă sau cu ce gânduri pornesc în viaţă?

Reportajul se încheie cu o ultimă întrebare adresată de un alt elev: „Ce părere aveţi despre legea dării în plată şi cum mă va afecta pe mine, ca tânăr în România, care vrea să cumpere o casă în viitor?” Aici domnul Florin Dănescu simte nevoia să-şi deschidă adânc puţul gândirii şi să emită cu emfază: „Cultura plăţii înseamnă cuvântul de onoare într-o economie, fără de care nimeni nu poate să spere într-un loc de muncă într-o piaţă liberă”. Adânc… Foarte adânc…

Revenindu-mi din tulburarea pricinuită de ultimul răspuns al dlui Dănescu, vă mai spun că urmărind acest reportaj, mi-am amintit cuvintele lui Petre Ţuţea: „Am fost în tinereţe de stânga din generozitate. Pentru că vorba ceea: dacă până la 30 de ani nu eşti de stânga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stânga şi nu eşti conservator, eşti cretin”. Elevii prezenţi la întâlnire, cu siguranţă aveau vederi de stânga, datorită vârstei şi mediului dependent în care trăiesc. Reprezentanţii băncilor, păreau să aibă mai mult de 30 de ani…

Tagged , , , , ,

Recapitalizare interna sau dare in plata…

Sursa: Sfin.ro

Cand te gandesti la doua bucati de legislatie bancara recenta “bail-in” tradusa in romana prin “recapitalizare interna” si la darea in plata o buna analogie a fost sugerata de un prieten: dulai versus catelandri.

Conotatiile gaselnitei sunt multiple si baleiaza de la
– cine a propus legea: reprezentanti ai autoritatii versus simpli parlamentari,
– la impactul pe care il poate avea asupra persoanelor fizice (indestulare posibila din depozitele deponentilor pentru capitalizarea unei banci cu probleme versus inchiderea datoriei prin cedarea unui apartament)
– la modul in care a fost mediatizat subiectul ( pe sestache la recapitalizarea interna speriati probabil fiind vectorii de imagine de latratul potential al dulailor versus cu multa patima si indestulati de lobby pentru a acoperi corul modest al catelandrilor in cazul darii in plata).

In data de 1 ianuarie 2016 a intrat in vigoare legea 312/2015 privind recapitalizarea interna. Prin acest instrument autoritatile pot sa impuna pierderi creditorilor unei institutii bancare (deponenti) sau sa transforme in actiuni anumite datorii. Ordinea este “Acționari, Deținătorii de alte instrumente de capital, Alți creditori subordonați, Creditori chirografari, Persoane fizice, microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii deținătoare de depozite în valoare mai mare de 100.000 euro (doar cu sumele ce depășesc limita garantată), Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, în locul deponenților acoperiți (garantați).”

Pentru o interpretare personala privind recapitalizarea interna poate fi consultat blogul BNR:

http://www.opiniibnr.ro/index.php/80-politica-monetara/84-recapitalizarea-interna-bail-in-cum-functioneaza-cine-si-cum-poate-fi-

Doar pentru a exemplifica o singura speta posibila: daca tii bani la banca si la 1 ianuarie 2016 aveai peste 100 de mii de euro intr-un depozit cu maturitate de peste 7 zile ar trebui sa speri ca secretul bancar nu naste monstri.

Situatiile sunt multiple dupa cum reiese din lista de mai sus.

E “retroactiva ” legea? E “neconstitutionala”?Conteaza inca o intrebare retorica care nu este inimos dezbatuta in spatiul public cu referire la termeni lax tratati?

Dulai versus catelandri.

In prezent ca si client al bancilor trebuie sa crezi ca in conditii de secret bancar cei care supravegheaza bancile nu o rateaza cum a facut-o ASF-ul cu Carpatica Asigurari.

Probabil ca trecutul formator de experienta profesionala si atitudine cu Bancorex, Nova Bank, Dacia Felix etc. va fi de mare ajutor.

Tagged , , , , , , ,

De ce nu avem concurenta intre banci ?

Sursa: Sfin.ro

Din cartea lui Acemoglu, De ce eșuează națiunile, proaspăt tradusă în română, avem ce învăța dacă dorim să înțelegem de ce economia României s-a mișcat (în medie) ca melcul de la Revoluție încoace. În particular, am dat peste un pasaj referitor la sistemul bancar și la cum eficiența acestuia a sprijinit investițiile și dezvoltarea economică a SUA – spre deosebire de Mexic. Vi-l redau aici.

De ce esueaza natiunile

„Inventatorii din statele Unite au fost încă o dată norocoși. În timpul secolului al XIX-lea, economia a cunoscut expansiunea rapidă a intermedierii financiare a activităţii bancare care a înlesnit mod decisiv, creşterea economică rapidă şi industrializarea. Dacă în 1818, în Statele Unite, erau 338 de bănci deschise, cu active totale în valoare de 160 de milioane de dolari, până în 1914, erau 27 864 de bănci, cu active totale în valoare de 27,3 miliarde de dolari. În Statele Unite, potenţialii investitori aveau acces rapid la capital pentru a-şi începe afacerile. Mai mult, competiţia intensă din rândul băncilor şi al instituţiilor financiare din Statele Unite însemna că acest capital era disponibil la rate ale dobânzii destul de mici. Nu se putea spune acelaşi lucru despre Mexic. De fapt, in 1910, anul în care a început Revoluţia mexicană, în Mexic existau doar 42 de bănci, iar două dintre acestea controlau 60% din totalul activelor bancare. Spre deosebire de Statele Unite, unde competiţia era feroce, în rândul băncilor mexicane nu exista practic nici o concurenţă. Această absenţă a competiţiei însemna că băncile le puteau impune clienţilor lor rate foarte ridicate ale dobânzii şi, de obicei, limitau împrumutul la cei privilegiaţi si la cei deja bogaţi, care foloseau apoi accesul la creditare pentru a-și spori dominaţia asupra diverselor sectoare economice. Forma pe care industria bancară mexicană a luat-o în secolele al XIX-lea şi XX a fost rezultatul direct al institutiilor politice ale ţării…

Faptul că Statele unite aveau o industrie bancară fundamental mai bună pentru prosperitatea economică a țării nu avea nimic de-a face cu deosebirile în privința motivației celor care dețineau băncile. Într-adevăr, motivarea având la bază profitul, care sprijinea natura monopolistă a industriei bancare din Mexic, era prezentă și în Statele Unite. Însă această motivare a fost canalizată diferit datorită instituțiilor radical diferite ale SUA. Bancherii au avut de-a face cu instituții economice diferite, instituții care i-au supus unei competiții mult mai puternice. Iar acest lucru s-a datorat în mare parte, faptului că politicienii care au conceput regulile pentru bancheri au avut ei înșiși stimulente foarte diferite, create de instituții politice diferite.”

Deci câte bănci avem noi azi în România? Aud? Mda, 37, din care 8 sunt sucursale ale unor bănci străine. Ce active gestionează aceste bănci? Vreo 80 de miliarde de euro; primele două bănci dețin 30% din piață, primele șase bănci dețin 60% din piață. Și ce vrem atunci, ca băncile să finanțeze start-up-uri? Ca băncile să crediteze planurile de afaceri valoroase?

Speranțe… Păi nu mai simplu dau ele credite ipotecare cu garanția oferită de politicieni?

Tagged , , , , , , , ,

Legea dării în plata Domnului. A Domnului Isărescu

Sursa: Sfin.ro

Primul lucru care frapează în dezbaterea furibundă pe marginea legii dării în plată este lipsa de consistență și consecvență a cifrelor. Practic, la ora asta, după atâtea luni de certuri televizate și în Parlament, încă nu știm câți beneficiari potențiali ar avea această lege și cu atât mai puțin câți beneficiari reali. În lipsa acestor cifre, sau măcar a ordinelor de mărime, discuția rămâne cantonată în zona principiilor, unde mult mai anevoie se poate ajunge la o bază minimal-consensuală.

Inițiatorii legii susțin că este un act de justiție socială bazat pe principiul, corect altminteri, că riscul trebuie împărțit. Între cine exact și în ce cote, rămâne de văzut. Pentru că la împărțeala asta a riscului apar niște victime colaterale, complet inocente, respectiv viitorii împrumutați, sau mai bine zis doritori de împrumuturi, cărora accesul la creditare le va fi dacă nu refuzat, cu siguranță mult îngreunat.

De cealaltă parte, adversarii legii, adică reprezentanții sistemului bancar și agenții lor de lobby din BNR susțin că o astfel de lege ar putea fi aplicabilă fără să aducă hazardul în sistem doar dacă ar fi aplicabilă doar creditelor situate sub un anumit plafon, doar dacă împrumutatul a ajuns în sapă de lemn de-adevăratelea și mai ales dacă nu s-ar aplica retroactiv. De fapt, aceste argumente sunt doar șicane puse în calea legiuitorului, menite să arate totuși o minimă bunăvoință din partea sistemului și mai ales din partea BNR care este acuzată frontal că nu ține cu poporul, ci cu băncile, care după ce că sunt exploatatoare, mai sunt și străine.

Orice încercare de condiționare a aplicării legii care să elimine bunul plac al împrumutatului, chestia care enervează cel mai mult băncile, ar face legea inaplicabilă. Plafonarea este de asemenea discutabilă. De ce 50.000 și nu 150.000 sau 300.000? Un om se poate ruina la oricare dintre aceste scoruri, în funcție de nivelul de trai pe care îl avea când a contractat creditul și nu-l mai are când trebuie să plătească ratele. De asfalt se face zob și unul care sare de la etajul 8 și unul care sare de la etajul 20. Cu retroactivitatea avem iarăși o mică problemă, pentru că nu prea putem vorbi de retroactivitate în cazul unor contracte în derulare și în legătură cu situații intervenite în prezent, nu la semnarea contractului.

Rămâne așadar de discutat doar miezul problemei. E moral ca cel care nu mai poate/vrea să plătească rata să predea casa băncii, pierzând banii dați până atunci dar scăpând de robia ratelor, iar banca să marcheze pierderea? Înainte de a răspunde, să ne gândim totuși că asta cu datul casei la bancă nu este o decizie chiar atât de simplă. Este foarte probabil ca în acest fel beneficiarul să renunțe de bună voie la câteva zeci de mii de euro plătite băncii, în mare parte dobânzi, pentru că așa se rambursează la bancă, în primii ani aproape numai dobânda și din principal doar câte puțin, ponderile urmând să se schimbe progresiv pe măsură ce creditul avansează spre maturitate. Iar acești bani să reprezinte dublul sau chiar triplul unei chirii în aceleași condiții, în perioada respectivă. Câștigă libertatea financiară, dar marchează pierderea. Poate că într-un viitor nu prea îndepărtat prețurile imobiliarelor ar crește din nou și ar putea ca din vânzarea imobilului să acopere creditul, dar și sumele plătite, deci să nu fie deloc în pierdere. Sau nu.

Ok, dincolo de motivațiile și pierderile celui care dă casa în plată sunt efectele gestului său. Banca pierde bani, destul de mulți, își ia pe cap și problema administrării și valorificării unui portofoliu imobiliar, iar dacă nu dă faliment, ceea ce i-ar putea afecta pe deponenți, va înăspri cu siguranță condițiile de creditare. Piața imobiliară va fi și ea distorsionată, pentru că băncile vor prefera să marcheze pierderi mai mari dar să scape mai repede de activele toxice, ceea ce s-ar putea să le dea idei și altor plătitori de rate la credite ipotecare.

Să vedem acum care e drama împrumutatului, căruia banca îi ia casa și îl mai urmărește și până în mormânt ca să recupereze diferența de bani. De ce s-a ajuns aici? Pentru că împrumutatul a fost fie imprudent, acceptând un nivel de îndatorare nesustenabil pe termen lung, fie lacom, cumpărând o casă mai scumpă decât ar fi avut nevoie doar pentru că putea în momentul respectiv, fie s-a lăsat prostit de un bancher avid să-și facă targhetul lunar. Așadar, merită să acceptăm o distorsiune semnificativă a pieței bancare și probabil a celei imobiliare de dragul unor inconștienți, lacomi sau proști? Pentru că să ne înțelegem foarte clar, ei nu sunt poporul, ci doar o felie chiar minusculă din el.

Răspunsul rațional la această întrebare ar trebui să fie NU. DAR, pentru că întotdeauna există un dar, trebuie să luăm în calcul și contextul care a condus la această situație. Iar prima observație este aceea că această lege are un incredibil suport popular, manifestat inclusiv de cei care nu ar beneficia niciodată de prevederile ei, tocmai din cauza opoziției vecină cu isteria a sistemului bancar. Care, în mintea poporului obidit trebuie pedepsit. Și motive sunt, slavă Domnului, cu nemiluita. Pentru că după perioada romantică a țepelor și devalizărilor, sistemul bancar s-a consolidat dar a devenit arogant în raport cu clienții. Chiar nesimțit. Au impus clauze abuzive, au alergat cu limba scoasă după cotă de piață și profit, lăsând la o parte orice fărâmă de prudențialitate, au practicat dobânzi împovărătoare și gap-uri nesimțite la cursul valutar și ltoate astea sub privirile supraveghetoare dar indulgente ale Băncii Naționale. Iar ca un corolar al tuturor acestora stă declarația de ieri a guvernatorul Isărescu: “După cei cu cheile la casă pot să vină cei cu cheile la maşină, cei cu frigiderul pe care l-au folosit un an, îl aduc înapoi în plată, facem un depozit de frigidere şi maşini de spălat în holul băncii, în partea cealaltă mai facem şi un ţarc pentru animale”…

Pe acest fond, nu e de mirare că un avocat șmecher ca Piperea, având în palmares ceva procese colective câștigate împotriva băncilor, a mirosit oportunitatea unei răzbunări globale pe sistemul bancar printr-o lege. Iar dacă a știut s-o împacheteze frumos, ca fiind  pansament pentru rănile poporului, n-a fost nicio problemă să găsească un parlamentar tenace care s-o introducă în procesul legislativ. Mai departe e doar marketing, de această dată însă unul politic.

Concluzia este că această lege, ne-economică și nedreaptă, așa cum a ținut să precizeze guvernatorul Isărescu, este de fapt o palmă răsunătoare și plină de obidă pe obrazul îngroșat al sistemului bancar și al protectorilor lui de la BNR. Nu știm dacă parlamentarii se vor ține tari pe poziții până la capăt sau vor ceda pe rând în fața lobby-ului agresiv al băncilor, lăsând legea dării în plată în plata Domnului. Dar cu siguranță sistemul va trebui să se miște cumva mai către consumator, că prea i-a trecut glonțul razant pe la ureche…

Tagged , , , , , , , , , ,

Panioglu – judecatoarea Chirie din banii statului

Sursa: Catavencii

Afacerea „Chiria”, sau cum își rotunjesc judecătorii de la Curtea de Apel București remunerațiile mari, după buget

Zoom

Unii magistraţii români au adoptat “exemplul” parlamentarilor care, deşi şi-au permis să cumpere imobile proprietate personală în oraşele unde lucrează, beneficiază şi de decontarea chiriei!

Daniela Panioglu, judecător la Secţia Penală a Curţii de Apel Bucureşti (CAB), a ştiut perfect să exploateze portiţele legii. Ea a cumpărat deja două locuinţe, dar primeşte în continuare mii de lei, în fiecare lună, pentru plata chiriei de la stat.

De la sfârşitul anului 2006, de când împarte dreptatea la CAB, Daniela Panioglu a primit de la buget circa 100.000 de lei pentru plata chiriei. Ea şi-a cumpărat, încă din 2004, prin credit ipotecar, o casă în cartierul Henri Coandă, care ar fi trebuit să fie predată „la cheie” în 2006. După cum se ştie, însă, situaţia locuinţelor din Henri Coandă a rămas încurcată până astăzi, locuinţele finalizate neavând trase utilităţi. 

Portofoliu de locuinţe

Drept pentru care Daniela Panioglu a continuat să locuiască în Bucureşti, iar statul a continuat să-i plătească chiria, de circa 400 euro lunar. În 2011, Daniela Panioglu şi-a cumpărat o altă locuinţă, în Bucureşti a cărei adresă nu a vrut să o dezvăluie. Judecătoarea a continuat însă să primească chiria de la stat, folosind portiţele legii. Ea susţine că apartamentul pe care l-a cumpărat, prin credit ipotecar, este „la gri”, termenul de intrare în posesie fiind 31.12.2013.

Surse din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii ne-au spus că metoda lui Panioglu este una la limita legii, dar profund imorală. „Procedând astfel, un judecător ar putea să cumpere chiar şi trei-patru apartamente, sau o întreagă scară de bloc, care să fie dată în folosinţă, undeva, în viitor, dar să primescă în continuare bani pentru plata chiriei. Să ştiţi însă că doamna judecător Panioglu nu este singurul magistrat în această situaţie”, ne-au declarat sursele, sub rezerva anonimatului.

Lupul, în control la oi

Între anii 2007 – 2008, Daniela Panioglu a condus o Comisie de verificare a beneficiarilor locuinţelor de serviciu aflate în patrimoniul Ministerului Justiţiei. Controlul a relevat în final că cinci magistraţi au şi locuinţă de serviciu, dar şi o proprietate în Bucureşti. La sfârşitul raportului, Daniela Panioglu a consemnat atunci: „Cu toate că nu prezintă relevanţă cu privire la aspectele verificate, se impune menţiunea că beneficiarii locuinţelor de serviciu au o situaţie materială deosebită, care se reflectă în sume importante aflate în depozite bancare şi autoturisme de lux”.

Doi ani mai târziu, Panioglu consemna, în declaraţia de avere, venituri de 113622 lei, numai din drepturi salariale de la Curtea de Apel Bucureşti, plus banii de chirie. Econoiile în lei ale judecătoarei au crescu în medie, cu 20.000 de lei/an în perioada de criză 2008 – 2010. Anul trecut Panioglu a declarat că deţine aproape 140.000 de lei în depozitele din băncile româneşti. 

100.000 de lei pentru chiria unui singur judecător

În perioada noiembrie 2006 – februarie 2012, doamnei judecător Panioglu Daniela i-a fost decontată chiria, în valoare de aproape o sută de mii de lei, potrivit Legii nr.303/2004 privind statutul magistraţilor şi Ordinului Ministrului Justiţiei nr.1/1398/C/11.05.2009, după cum urmează:

  • Pentru lunile noiembrie şi decembrie 2006 i-a fost decontată suma de 1.834 lei
  • 2007 – 11.655 lei; 
  • 2008 – 20.826 lei; 
  • 2009 – 20.826 lei; 
  • 2010 – 19.838 lei; 
  • 2011 – 18.603 lei

Pentru lunile ianuarie şi februarie 2012 – 3.222 lei

Dacă miza pentru care se închid ochii la astfel de situații este suplimentarea veniturilor magistraților pentru a deveni cu adevărat incoruptibili, e OK. Adică ar fi OK, dacă acest act n-ar fi el însuși un act de corupție.

Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , ,