Tag Archives: criza economica

O noua criza financiara de proportii datorata cresterii pretului proprietatilor si a pretului marfurilor

Sursa: Sfin.ro

Saxo Bank: Inflaţia globală este pe cale să explodeze din cauza preţurilor mărfurilor

Inflaţia globală este pe cale să explodeze din cauza preţurilor globale mai mari ale mărfurilor, devalorizărilor competitive (inflaţie importată) şi, într-o măsură mai mică, preţurilor în creştere ale proprietăţilor, susţine Christopher Dembik, director Analiză Macro, Saxo Bank.

Principalul factor determinant al inflaţiei este reprezentat de preţurile globale mai mari ale mărfurilor, care au început să crească de la începutul verii (+2,3% în septembrie în comparaţie cu septembrie 2015). Preţul petrolului, care joacă un rol cheie în calcularea inflaţiei, a crescut cu aproape 55% de la punctul minim atins în ianuarie trecut. Această creştere va continua în lunile ce urmează datorită scăderilor investiţiilor din sectorul petrolului din ultimii ani ce ar putea avea efect, în cele din urmă, asupra capacităţii de producţie şi asupra posibilităţii unui acord OPEC cu privire la nivelul de producţie.

‘Succesul primei vânzări internaţionale de obligaţiuni ale Arabiei Saudite de acum două săptămâni (ţara a strâns 17,5 miliarde de dolari) ar putea determina ca ei să coopereze pentru reducerea inundării pieţei, de vreme ce au găsit o nouă (ieftină) metodă de a aduce bani în sistem. Dacă e aşa, acest lucru ar putea deschide calea către un acord durabil în ce priveşte petrolul ce ar avea ca rezultat o inflaţie mai mare. În zona euro, preţurile în creştere ale petrolului vor duce inevitabil la o creştere a HICP. Din punct de vedere istoric, ştim că inflaţia în Eurozonă este influenţată foarte mult de schimbarea anuală a preţului petrolului. Dacă inflaţia ar fi perfect corelată cu preţul petrolului, ceea ce, evident, nu e cazul, inflaţia ar creşte la aproape 2,3% anul viitor dacă preţul petrolului rămâne la 60 USD per baril. Deşi se poate afirma cu destulă siguranţă că nu se va ajunge acolo, direcţia inflaţiei este foarte clară. Chiar dacă preţurile petrolului scad din nou la 40 USD per baril, inflaţia este pe cale să crească semnificativ anul viitor’, susţine analistul Saxo Bank.

Un semnal foarte pozitiv cu privire la inflaţie vine din China, unde, recent, indicele PPI s-a întors recent în teritoriu pozitiv (+0,1% în septembrie). Dacă tendinţa continuă şi în octombrie (datele PPI vor fi publicate pe 9 noiembrie), ar însemna că China iese în sfârşit din deflaţie. De la faptul că este cel mai mare exportator de deflaţie din lume, China va deveni – aproape de la o zi la alta – un exportator de inflaţie, lucru care va avea implicaţii globale cheie cu privire la dinamica inflaţiei.

Ca rezultat al preţurilor mai mari ale mărfurilor şi devalorizării valutelor, în multe ţări inflaţia a fost mai mare decât se anticipase în ultimele săptămâni. În Noua Zeelandă, indicele preţurilor de consum a crescut cu 0,2 procente în al treilea trimestru faţă de anul precedent (versus 0,1% conform consensului), ceea ce a dus la stimulare temporară a parităţii NZD-USD pe piaţă. În Marea Britanie, IPC a fost 1% în septembrie, de la 0,6% în august, în contextul scăderii lirei sterline.

În Europa, creşterea preţurilor proprietăţilor este de asemenea un factor pentru o inflaţie mai mare. În Spania, preţurile proprietăţilor sunt încă la 30% sub nivelul pre-criză, dar în alte ţări preţurile continuă să crească, uneori chiar vertiginos. În Germania, preţurile sunt în creştere cu 30%, iar în ţările scandinave au explodat cu +57% în Norvegia şi +70% în Suedia.

Creşterea inflaţiei globale va avea un efect negativ în ce priveşte creşterea economică, dar va aduce puţină alinare agenţilor economici (privaţi şi publici) care sunt foarte îndatoraţi şi care acum se confruntă cu un cost mai mare al capitalului, spune Dembik.

Tagged , , , , , , ,

Intre economia reala si speculatie

Sursa: Sfin.ro

Produsele derivate datează din secolul al XVIII și probabil cel mai cunoscut episod speculativ dinainte de derivatele moderne este Mania bulbilor de lalea olandezi, din 1837, cand primele contracte forward au fost tranzacționate la Royal Exchange London. Apoi la jumătatea secolului al XIX-lea au fost creeate contractele futures , ca tip de instrument financiar care permit fixarea prețului cerealelor împotriva fluctuațiilor sezoniere și astfel și transferul riscului de scădere a prețului. Abia în 1973 celebra formula de determinare a preturilor pentru opțiuni, Black-Scholes, a dus la propagarea utilizării derivatelor, Primele contracte de tip swap și derivatele OTC (over-the-counter : produse specifice, care sunt tranzacționate intre banca și cliențiibuy-side, fără intermediul burselor de valori) au apărut în 1980. De atunci pana în prezent asistam la o extindere permanenta a pieței produselor derivate – atat ca volum cat și din punctul de vedere al complexității produselor. După cum am menționat anterior, derivatele au fost create pentru eliminarea riscului, iar pe măsură ce derivatele s-au dezvoltat – practic pot acoperi orice risc: risc de credit, risc de piață, risc de lichiditate, risc de volatilitate sau riscul de modificare al ratei de schimb și al dobanzilor; și pot fi folosite pentru orice tip de active: acțiuni, credite, dobanzi, etc.

Cele mai importante categorii de derivate, în funcție de volumul total aflat în circulație, sunt – derivatele de risc de dobandă, derivatele de risc de credit, derivatele pe acțiuni și derivatele pentru mărfuri.

Avantajele generale ale derivatelor sunt faptul ca, prin asigurarea riscului în tranzacțiile internaționale sau domestice, oferă agenților economici din domeniul producției sau al comerțului posibilitatea de a se concentra pe activitatea lor principala, iar institutelor financiare posibilitatea de a investi cu ușurință mai mare și flexibilitate crescuta în diverse active/piețe și de a profita de un efect de levier sporit. Astfel derivatele contribuie la creșterea lichidității și eficientei piețelor.

Probleme fundamentale

În afara derivatelor standardizate tranzacționate în cadrul burselor, în ultimele decenii s-a dezvoltat în mod accelerat și piața derivatelor OTC , care sunt produse customizate , negociate în afara sistemului bursier, adesea intre bănci de investiții și fonduri speculative și nu sunt centralizate sau reglementate.

Conform datelor furnizate de BIS (Banca of International Settlements) valoarea pieței derivatelor OTC se ridica la 648 trilioane USD la sfarsitul anului 2011[1], cand PIB-ul la nivel global totaliza 79,39 trilioane USD. Practic, aceasta piață a derivatelor, care este de 10 ori cat PIB-ul global, nu este publica, nu trece printr-o instituție de clearing și este complet nereglementată.[2]

Analizand cele mai recente crize, din anii 1990 pana în prezent, putem afirma ca marea majoritate a crizelor au avut drept cauza o bulă speculativă facilitată uneori și de existenta produselor derivate, care o dată explodată, a dus la o neîncredere generalizată, o criză de lichiditate și falimente în lanț.

Creșterea economica puternica din tarile din sud-estul Asiei din 1998 a fost finanțată cu transferuri de lichiditate dinspre tarile dezvoltate unde RIR (Rata interna de rentabilitate) era scăzută, către proiectele din tarile în curs de dezvoltare cu RIR mai ridicate. Acest tip de capital, speculativ, este însă foarte sensibil la fluctuații economice și indicatori de termen scurt. Cand în 1997 moneda tailandeza, bathul a fost lovit de atacuri speculative și nu a putut fi susținut, investitorii și-au retras sumele investite, ceea ce a dus la devalorizarea monedei, la o puternică recesiune și la contaminarea și intrarea într-o criză de lichiditate a întregii zone sud asiatice.

La fel s-a întîmplat și în recenta criza financiară în care lichiditatea excesivă de pe piața americană a dus la creșterea activității de creditare. În mod normal, capitalul de risc al băncilor ar trebui sa fie ajustat proporțional cu creditele acordate, însă produsele derivate au permis eliminarea acestor active bancare din bilanțul băncilor prin structurare sau cumpărarea unei protecții.

De exemplu, conform regulamentului Basel II orice bancă trebuie sa depună un colateral de 8% din valoarea creditelor acordate către persoane fizice sau juridice, dacă însă este vorba de o alta instituție bancară cărei i se acordă acest credit, regulamentul prevede un capital de garanție de 1,6%. Atunci instrumentele derivate de tip CDS pentru asigurarea riscului vor fi utilizate de către bănci pentru a diminua capitalul depus drept garanție.

Astfel noi fonduri devin disponibile care permit acordarea de credite noi , astfel incat va crește cererea de bunuri imobiliare, iar preturile vor crește, rezultand o bula speculativă.

Totuși, nu putem afirma că piețele cu exces de lichiditate creează bule speculative, ci cele în care lichiditatea nu este direcționată spre proiectele adecvate, iar pentru a face posibilă o direcționare adecvata este important ca prețul activelor și al derivatelor, la fel ca și RIR pe care îl generează, să reflecte nu doar riscul unui singur proiect ci riscul care rezulta din corelațiile dintre piețe, un risc sistemic.

Tipuri de produse derivate la baza crizei financiare din 2008

În actuala criza financiară, care a pornit dinspre piața imobiliară americană, două tipuri de derivate, au fost cele care au dus la asumarea de riscuri disproporționate și la contagiunea economicămondială. În cele ce urmează voi analiza aceste doua tipuri de produse și modul în care au pregătit apariția crizei, dar și potențialele lor avantaje.

I. CDS – swap pe riscul de credit

CDS sunt derivate, care funcționează după exemplul asigurărilor, una dintre parțile contractului plătind o sumă fixă, o asa-zisă primă către cel care vinde asigurarea. În cazul în care are loc un „eveniment de credit“ ( un faliment, o scădere a valorii de piață a activului de referință, etc.) vanzătorul CDS-lui va plăti cumpărătorului o suma compensatorie (valoarea nominală a obligațiunilor și va prelua obligațiunile sau diferența intre prețul de piață și valoarea nominală).

Schemă grafică a unui contract CDS , simplu (plain vanilla) :

Totuși, CDS-urile (credit default swap-contract de asigurare a datoriei împotriva riscului de neplată) nu sunt asigurări, deoarece spre deosebire de asigurări nu presupun deținerea activului de baza. Practic orice entitate economica poate astfel sa „parieze“ pe un faliment de întreprindere sau de tara, cumpărand CDS, sau pe siguranța acesteia vanzand CDS.

Evident, aceste derivate, care permit asigurarea oricărui tip de risc, totușipăstrează un risc rezidual și anume riscul counterparty, riscul firmei cu care se încheie CDS-ul. Dacă aceasta firmă va falimenta, un întreg sir de plăți va fi întrerupt. Într-adevăr riscul este redus în perioadele normale, dar în cazul unui eveniment atipic, efectele tind sa fie cu atat mai puternice, fenomen cunoscut sub numele de hidden tail risk.

Să luăm de exemplu cazul AIG, care vinde contracte CDS pentru asigurarea împotriva falimentului unor bănci, fonduri sau companii și încasează prima de asigurare. În momentul în care una dintre aceste unități este amenințată de faliment, primele cresc, iar dacă firma în cauza va da faliment, AIG va trebui sa plătească tuturor părților contractante valoarea nominală asigurată. Astfel, falimentul Lehman Brothers (cauzat de supraexpunerea la instrumente securitizate cu active de baza de tip sub-prime) a dus la o presiune uriașă asupra AIG atat prin canalul de compensare a protecției CDS pe Lehman cat si prin destabilizarea pieței de active imobiliare securitizate. Se estima că totalul de swapuri pe riscul de credit al companiei Lehman Brothers, in sistemul financiar în toamna lui 2008, se ridica la 400 miliarde USD , însă totalul obligațiunilor asigurate era inferior – 150 miliarde USD, diferența fiind pur speculativă. În plus, contractele CDS fiind derivate OTC nu era clar cine deținea aceste poziții[3], fapt care adauga și mai multă incertitudine in sistem.

Am fi astfel tentați sa afirmăm că dezvoltarea produselor derivate încurajează tendințele speculative permitand asumarea de riscuri fără nici o legătura cu activul de baza: de ex swapuri de dobînda pentru a paria pe dezvoltări favorabile ale ratei de dobandă sau a unui diferențial de dobandă, sau CDS pentru a specula asupra situației unei entități economice.

O altă caracteristică a derivatelor este posibilitatea de a speculacu un capital inițial redus raportat la suma totală, datorită unui efect de levier. Pericolul este evident deoarece în cazul unui colaps financiar nu va fi afectat doar capitalul speculativ și marja inițială.

Procesul numit securitizare,presupune agregarea și transferarea unui număr de active, de exemplu credite ipotecare dinspre o instituție financiară, care le-a emis, într-un vehicul investițional. În numele acestuia, se vor emite apoi instrumente financiare cu dobandă fixă, garantate prin activele ( de ex. titlurile ipotecare) inițiale. Acestea vor fi vandute către investitori, care primesc, în baza creditelor ipotecare, plata care ar trebui încasată de către banca și în caz de neplata au recurs la activele care se garantează creditele inițiale. Astfel emitentul transferă atat riscul cat și veniturile către investitori, prin intermediul vehiculului investițional creat în acest scop (care este o entitate juridică separată).

Evident, creditele ipotecare emise nu au toate aceeași bonitate și același profil de risc / randament. Atunci prin inginerie financiara se vor crea / structura transe diferite în cadrul SPV-ului cărora le corespunde un profil de risc /randament specific. Astfel, datorită diversificării activelor de baza, o mare porțiune a SPV-ului (vehiculului investițional) va avea active relativ sigure, deoarece primele pierderi vor fi absorbite de transele superioare, iar probabilitatea ca toți creditorii sa intre în incapacitate de plata este relativ scăzută. Transa „equity“, care rămîne în general în posesia emitentului va avea profilul de risc cel mai ridicat, apoi descrescător urmează celelalte transe pana la transa cotata cu AAA, cea mai sigura dar și cu cel mai mic cash flow, care în general va fi achiziționată de fondurile de pensii sau firmele de asigurări.

Acest proces de securitizare, permițînd o eliberare de lichidități din bilanțul băncilor inițiatoare – permite transferul riscului din domeniul bancar care deține informații cu privire la tipul de active și la clienți către comunitatea de investitori (fonduri de pensii, companii de asigurare sau fonduri mutuale) unde prin agregare și consolidare se pierde transparența și accesul la datele referitoare la activele de bază al derivatelor. Informațiile pe piață sunt asimetrice, banca care structurează produsul deține majoritatea informațiilor, însă riscul este transferat către investitori.

Astfel apare hazardul moral, deoarece riscul este transferat investitorilor, in timp ce profitul rezultat din primele de structurare sau alte taxe revin băncilor și diverșilor intermediari (furnizori de protecție, bănci de investiție, agenții de rating), fără nici o responsabilitate pe termen mediu sau lung pentru produsul derivat vandut.

Pericolul activelor securitizate nu se limitează doar la efectele devastatoare asupra investitorilor , în timp ce băncile care inițiază creditelerăman practic neatinse în cazul creditelor neperformante ci și din efectul de contaminare economică, care este mult mai pronunțat în momentul în care activele de bază ale derivatelor devin netransparente sau în cazul în care se structurează derivate de gradul 2 sau 3, asa-zise ABS squared.

Avantajele securitizării

În ciuda contribuției masive în criza economico financiara declanșată o data cu falimentul Lehman Brothers produsele securitizate au numeroase avantaje.

  • Instituția de credit poate îndepărta o parte din activele sale din bilanț. Astfel băncile își pot reduce cheltuielile de finanțare, deoarece nu trebuie sa contribuie cu marja de 8% (conform criteriilor Basel II) pentru toate activele detinute.
  • Îmbunătățirea rating-ului instrumentelor emise – deoarece ratingul transelor din vehiculul investițional (fiind o entitate juridica separata) poate fi superior ratingului băncii emitente, si astfel obligațiunilor emise de aceasta.
  • În plus, exista posibilitatea de a crea o mulțime de active omogene, structurate pe un profil de risc/randament specific, în funcție de cerințele investitorilor, din mulțimea eterogena de credite ipotecare din bilanțul băncilor.
  • Structura de SPV (vehicul investițional) permite finanțarea diferitelor proiecte, independent de entitatea care le inițiază, fluxul de numerar fiind corelat cu performanta proiectului și garantat cu activele acestuia. Astfel se pot dezvolta proiecte de infrastructura, investitorii avand posibilitatea sa investească direct în proiecte cu profil risc/randament specific.
  • Eliberarea de capital din bilanțul băncilor și astfel scăderea cheltuielilor de capital, care pot duce treptat la relaxarea activității de creditare și la accelerarea creșterii economice.
  • Pentru investitori, beneficiile pot fi – randamentul superior al titlurilor garantate cu active (ipoteci, alte tipuri de credite) fata de obligațiuni clasice sau bonuri de stat, cu același profil de risc. Tranșele cotate AAA au în general un randament net superior altor tipuri de instrumente cu venit fix cotate cu AAA.

Concluzie

Avand în vedere dezvoltarea din ultimii ani ale produselor derivate și ale securitizării, am putea afirma că sectorul s-a dezvoltat excesiv (ca volum total) în raport cu sectorul real.

În special piața derivatelor OTC (fiind nereglementată) și securitizările de active (datorita lipsei de transparenta) pun probleme de contaminare serioase, în special în cazul unui faliment, care ar duce la ne-onorarea unui număr semnificativ de contracte și la un efect de domino.

Inițiativa G20, din Septembrie 2009, la Pittsburg unde s-a hotarat crearea unei instituții centrale de clearing, CCP (Central Counterparties) , prin care trebuie trecute toate tranzacțiile de derivate OTC standardizate, care trebuie și raportate la registrele centrale de tranzacții[4].

Astfel riscurile acestor tranzacții ar putea fi monitorizate și limitate prin tranzacții care se compensează reciproc, iar pentru derivatele care nu sunt standardizate, ar creste marjele, astfel colateralul din sistem creste și poate absorbi mai ușor eventuale scăderi ale valorii de piața ale acestor instrumente financiare. Avantajele unei astfel de măsuri sunt multiple: pentru clienți posibilitatea obținerii unui preț mai bun datorită transparentei, pentru băncile centrale: un control mai bun asupra pieței derivatelor și posibilitatea de a compensa și echilibra pozițiile la nivel mondial si de a evalua astfel expunerea netă.

Pentru a încuraja această trecere spre platformele publice de tranzacționare, care ar fi asemănătoare cu cele de opțiuni și futures din cadrul burselor, băncile de investiții și fondurile vor fi obligate, ca pentru derivatele OTC neînregistrate, să depună marje de capital mai mari.

În ciuda acestor măsuri, însă , marile probleme răman. Derivatele asa-zis lichide trecute prin unitatea de clearing centrală, nu pot cuprinde produsele puternic individualizate: astfel tranzacțiile „private“ (over-the counter) vor rămane. Ca și la futures și la opțiunile standardizate, chiar pentru derivatele pe diferențial de dobandă, posibilitatea de a exploata efectul de levier se va menține. Chiar și în cazul în care marjele pentru tranzacționarea derivatelor OTC vor fi majorate, nu vor elimina cu totul efectele de levier.

Măsura interzicerii vanzării „ a la baisse“ a contractelor CDS pentru obligatiuni de stat (riscul de faliment al statului), pe fondul crizei datoriilor de stat din Uniunea Europeana are rolul de a împiedica o spirală speculativă negativă. Astfel se poate atenua creșterea dobanziilor pentru titlurile de stat din cauza speculaților și se diminuează riscul de intrare în incapacitate de plată al statelor. Aceasta măsură, deși utilă, este insuficientă, deoarece neîncrederea în economia unui stat îndatorat se va manifesta prin alte canale macroeconomice (de ex. creșterea spread-urilor la CDS-urile companiilor din țara respectivă, scăderea prețului acțiunilor) sau alte tipuri speculații cu produse derivate cum ar fi derivatele pe volatilități, dobînzi, etc.

Nu în ultimul rand, pentru a permite ca produsele derivate să acționeze în sensul de stabilizare a prețurilor, ca indicatori pentru dezvoltările activelor de bază sau în scopul asigurării, ar trebui ca aceste piețe să fie cat mai standardizate (ceea este imposibil și impractic) sau ca deținerea de derivate să fie corelată în mod obligatoriu cu deținerea activului de bază, ceea reprezintă una dintre singurele măsuri viabile pentru a readuce derivatele în slujba economiei reale.

 


[1] BIS (2012): http://www.bis.org/publ/otc_hy1205.htm accesat in data de 20.03.2013

[2] În momentul de faţă se discută reglementarea acestei piețe la nivel mondial, voi reveni la acest aspect în ultima parte a articolului.

Tagged , , , , , , , ,

Criza economica este modul de viata actual | Saptamana Financiara

Saptamana Financiara

dees-economic-collapse

 

Recesiunea din SUA s-a încheiat oficial în iunie 2009. Însă, un boom natural post-recesiune nu s-a concretizat. În schimb, a urmat o criză nedorită. De când recesiunea a fost depăşită, rata medie anuală de creştere a PIB a fost de un neînsemnat 1,6% – cu mult sub tendinţa de creştere pe termen lung de 3,1%. Reţetele de politică economică ale administraţiei Obama – contrare afirmaţiilor intens susţinute ale preşedintelui – au eşuat în atenuarea prejudiciilor din 2008-2009. Mai degrabă, ele au ţinut pacientul la infirmierie.

Primul sfat eronat a fost răspândit de către decidenţii de politică fiscală (keynesişti) care au dominat scena din Washington, D.C. Potrivit acestora, creşterea cheltuielilor guvernamentale, însoţită de deficite bugetare impulsionează economia. Această teorie nu corespunde faptelor reale.

Nimic nu contrazice mai clar dogma acestora decât constrângerile fiscale masive ale preşedintelui Clinton. Când preşedintele Clinton a preluat funcţia în 1993, cheltuielile guvernamentale reprezentau 22,1% din PIB, pentru ca la plecarea acestuia în 2000, ponderea cheltuielilor guvernului federal să ajungă sub pragul de 18,2% (vezi graficul şi tabelul alăturat). Şi aceasta nu este tot. În timpul ultimilor trei ani ai celui de-al doilea mandat al fostului preşedinte, guvernul federal a generat excedente fiscale. Preşedintele Clinton a fost suficient de încrezător încât să pretindă cu tărie în cadrul discursului „State of the Union” din 1996 că „epoca guvernului corupt s-a încheiat”.

Constrângerea creată de depreşedintele Clinton nu a trimis economia într-o criză, aşa cum keynesiştii ar sugera. Nicidecum. Virtuţiile fiscale victoriene ale preşedintelui Clinton au generat un şoc semnificativ de încredere şi economia a luat avânt.

În ceea ce priveşte proclamaţia preşedintelui Clinton referitoare la „epoca încheiată a guvernului corupt”, bineînţeles că el nu a anticipat cheltuielile necontrolate ale guvernului, cheltuieli care vor însoţi cei opt ani de mandat ai fostului preşedinte George W. Bush şi valoarea ridicată a cheltuielilor guvernamentale din cei doi ani sub administraţia Obama. În total, administraţiile George W. Bush şi Obama de tipul „La revedere recesiune, bine ai venit criză” au adăugat un procentaj imens de 5.6 puncte la cheltuielile guvernamentale ca pondere din PIB. Cheltuielile curente ale guvernului federal reprezintă 23,8% (vezi graficul şi tabelul alăturat). Aceasta este cu mult peste media de 20,1%.

Valul cheltuielilor guvernamentale coroborate cu retorica anti-piaţă, anti-business şi anti-bănci a preşedintelui Obama nu inspiră încredere. În consecinţă, orientarea fiscală actuală din SUA a generat o criză.

Acestea fiind spuse, este important să se sublinieze ceea ce decidenţii politicilor fiscale refuză să recunoască: banii domină. Când politicile fiscale şi monetare se deplasează în direcţii opuse, direcţia luată de politica monetară va impune cursul economiei. În timpul erei Clinton, politica fiscală era restrictivă (încrederea era „ridicată”), iar politica monetară era expansionistă. Economia a luat avânt.

De la Panica din 2008-2009, politica fiscală a fost ultra-expansionistă, în timp ce creşterea masei monetare s-a prăbuşit de la vârful anual al ratei de creştere de peste 15% la o rată anuală contractată sub 5% (vezi graficul alăturat). Nu e o surpriză faptul că economia a suferit o recesiune serioasă şi s-a afundat într-o criză. Cu o rată anemică a creşterii curente a masei monetare, se pare că o economie aflată în criză, fapt pe care l-am semnalat pentru prima dată în articolul „Money Dominates”, din august 2010 – se va manifesta, din nefericire, în viitorul apropiat.

Ceea ce face ca acele prognoze sumbre să pară mai probabile este perspectiva pentru o creştere continuă, deşi mai lentă, a agregatului lărgit al ofertei de bani, M3. Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să sesizăm implicaţiile aşa-numitelor standarde Basel III pentru bănci, al nivelului capitalului propriu raportat la active, standarde care sunt stabilite de Bank for International Settlements din Basel, Elveţia – o bancă printre membrii căreia se numără SUA şi alte 26 de state.

Standardul Basel III va cere băncilor din statele membre, printre altele, să deţină mai mult capital propriu raportat la active decât sub impunerea anteriorului regim Basel II. În timp ce nivelurile superioare ale capitalului propriu raportat la active cerute de Basel III sunt destinate să consolideze băncile (şi economia), acestea, de fapt,  distrug banii. În consecinţă, raporturile bancare capital-active mai ridicate au un impuls – unul de slăbiciune şi nu de consolidare.

Pentru a dovedi acest lucru, trebuie doar să ne bazăm pe identitatea demonstrată şi adevărată a contabilitaţii: activele trebuie să fie egale cu pasivele. Pentru o bancă, activele sale (cash, împrumuturi şi titluri de valoare) trebuie să egaleze pasivele sale (capital, obligaţiuni şi garanţii pe care banca le datorează acţionarilor şi clienţilor ei). În majoritatea statelor, cea mai mare parte a pasivelor unei bănci (aproximativ 90%) sunt sub formă de depozite. Deoarece depozitele pot fi folosite ca modalitate de plată, ele reprezintă „bani”.

Ca atare, cele mai multe pasive bancare reprezintă, de fapt, bani.

Sub regimul Basel III, băncile vor fi nevoite să marească nivelul capitalului propriu raportat la active. Ele pot face acest lucru fie prin creşterea capitalului, fie prin scăderea activelor. Dacă băncile micşorează activele, pasivele din depozite vor fi distruse. În consecinţă, echilibrul monetar va fi destabilizat. Deci, în mod paradoxal, ţintirea către reducerea gradului de îndatorare şi micşorarea bilanţurilor în ideea de a face băncile mai sigure destabilizează, de fapt, echilibrul monetar. În schimb, diminuează lichiditatea companiei şi valoarea activelor. De asemenea, reduce cheltuielile comparativ cu situaţia în care nivelul capitalului propriu raportat la active nu ar fi fost ridicat.

Cealaltă modalitate de creştere a nivelului capitalului propriu raportat la active este prin atragere de capital nou. Şi această modalitate distruge banii. Atunci când un investitor cumpără bank equity nou emise, investitorul schimbă fondurile din depozitele bancare cu acţiuni noi. Aceasta reduce pasivele din depozite în cadrul sistemului bancar şi în acest fel se pierd bani.

Pe când băncile intensifică fie creşterea nivelului capitalului, fie scăderea activelor, în vederea introducerii standardului Basel III, observăm o stagnare în creşterea agregatelor lărgite ale ofertei de bani. Ca şi cum aceasta nu ar fi fost suficient de rău, Guvernatorul Federal Reserve, Daniel Tarullo, a sugerat ca nivelul capitalului propriu raportat la active pentru unele dintre cele mai mari bănci din SUA să fie decretat spre a fi stabilit la valori mai ridicate decât cele impuse de Basel III. Punctul de vedere al guvernatorului Tarullo pare să fie larg împărtăşit de colegii săi de la Federal Reserve şi de cei mai mulţi dintre cei care locuiesc în împrejurimile din Washington, D.C.

Cu toate acestea, ideea unui nivel ridicat al capitalului propriu raportat la active, cel puţin pentru unele bănci, nu va fi schimbată cu uşurinţă. Într-adevăr, Jamie Dimon, preşedinte şi CEO al JPMorganChase&Co, s-a confruntat recent cu Ben S. Bernanke, preşedintele Federal Reserve. Dimon a susţinut că o reglementare bancară excesivă, inclusiv cea a unui nivel foarte ridicat al capitalului propriu raportat la active va descuraja creşterea ofertei de bani şi economia SUA. În timp ce Dimon, care ar fi susţinut politica celor de la JPMorganChase&Co era de partea corectă a principiilor economice, directorul  Bernanke era de partea opusă.

Băncile din zona euro intră în domeniul de aplicare al Basel III. La fel ca şi băncile din SUA, băncile din zona euro îşi scad activele în comparaţie cu capitalul propriu, astfel încât să îndeplinească standardul Basel III. Creşterea celor mai largi agregate monetare în zona euro este abia în revenire şi se deplasează spre dreapta, sus (vezi graficul alăturat). Şi Grecia, care se află la epicentrul crizei curente din Europa, se confruntă cu o diminuare rapidă a ofertei de bani. Aceste valori ale ofertei de bani vor reprezenta în cele din urmă cuţitul împins în inima economiei greceşti şi speranţele false de soluţionare paşnică a problemelor fiscale din Grecia. Grecia va fi un alt caz în care banii domină.

De asemenea, banii contează şi în China. În perioada 1995-2005, când China a fixat cursul de schimb yen-dolar american la 8,28, rata totală a inflaţiei Chinei o reflecta pe cea din SUA şi era relativ „scăzută”. O dată ce China a cedat în faţa presiunilor eronate – în special din partea SUA, Franţa şi a instituţiilor internaţionale, precum Fondul Monetar Internaţional – şi a permis cursului de schimb yen-dolar american să oscileze, au apărut problemele. Rata de creştere a ofertei de bani a răbufnit în urma Panicii din 2008-2009. Aşa cum ziua este urmată de noapte, inflaţia şi-a arătat colţii în China. Autorităţile monetare se grăbesc să tempereze presiunea inflaţionistă prin încetinirea creşterii monetare – de la aproape 30% pe an la 15%.

Asocierea dintre Basel III (sau Basel III, plus) şi încercarea Chinei de a tempera inflaţia din economie printr-o politică monetară restrictivă conduce la o perspectivă tot mai puţin încurajatoare a ofertei de bani. La revedere recesiune, bine ai venit criză.

Tagged , , , , ,

Cine trage frana economiei in 2017?

Sursa: Sfin.ro

De la prognozele FMI ( nu prea le nimeresc finantatorii internationali nici macar ca si tendinta) la iesirile publice ale corifeilor, 2017 va fi semnificativ mai slab comparativ cu 2016.

Unii au incercat sa produca un soc major si in 2016 prin ghidarea perceptiei investitorilor, oamenilor de afaceri si a populatiei, dar inertia economiei a fost prea mare. Detalii aici http://lucianisar.com/macro-miscellaneous/recesiune-in-2016-improbabil/

In ultimii 26 de ani Romania a fost condusa din criza economica in criza economica.

Parghia prin care au fost declansate aceste probleme au tinut de deciziile de politica monetara si de credit (includem aici pastorirea falimentelor bancare). Politicile de credit sunt mai greu de decriptat si nu ajung pe agenda publica: politica de provizionare, normele de creditare, evaluarea colateralelor, expunerea valutara etc.

In acest moment inflatia yoy anuntata la nivel de aprilie 2016 se situeaza la minus 3,3%. Acest rezultat nu semnalizeaza doar faptul ca BNR va stabili un nou record, ratarea singurului obiectiv inclus in lege in 11 din 12 ani.

Inflatia aflata la un asemenea nivel semnalizeaza probleme majore pentru economia Romaniei daca nu se actioneaza din timp.

Este evident ca BNR incearca sa produca o noua criza in 2017 si nu doar ca si revansa la legea privind darea in plata.

Cu inflatia in acest teritoriu si cu deflatia fiind doar o problema de excurs public BNR a testat mai multe metode de franare suplimentara a economiei.

Cresterea dobanzilor a fost anuntata ca si posibilitate de Consilieru’ Croitoru de la BNR. Detalii aici http://lucianisar.com/uncategorized/romania-este-condusa-prin-inducerea-periodica-de-crize/

Cresterea dobanzilor era prea tranparenta ca si masura anti economica in acest mediu.

In consecinta au optat pentru franarea economiei prin limitarea creditarii in economie.

Noile norme ce limiteaza creditarea nu fac decat sa incerce provocarea de probleme in 2017.

Restrictionarea creditarii a fost operata de BNR si in 2009 – 2010 dupa ce cu doar 2 ani inainte,in 2007, BNR a produs o relaxare a creditarii fara fundament.

Motivul pentru provocarea de crize si accidente in economie este unul mundan: negocierea se poate purta mult mai usor cu diferitii guvernanti si autoritati ale statului daca sunt probleme. Media si propaganda este receptiva la anunturile panicarde.

Strigatele din ultima perioada fara o baza reala au ramas fara ecou. Acest fapt dovedeste ca decidentii din Romania, dupa 26 de ani, nu mai cred in povesti. In consecinta BNR a hotarat sa faca tot ce poate pentru realizarea falsei profetii.

Negocierea noului statut BNR, a comitetului de macrostabilitate si a diferitelor plangeri nu mai pot fi castigate fara o criza in economia romaniei.

Tagged , , , , ,