Monthly Archives: January 2017

În politica economică, decidenții trebuie să învețe din greșelile trecutului

Sursa: Sfin.ro

Este important ca decidenții politici să ia aminte la greșelile trecutului și să privească politicile economice cu responsabilitate. În economie resursele sunt limitate, motiv pentru care nu ne putem permite să avem totul dintr-odată. Politicile fiscal-bugetare naționale, deși beneficiază de susținere parlamentară, contravin uneori regulilor de guvernanță fiscală, adoptate tot de cătreparlamente. În perioada post-criză, România a fost campioana europeană a creșterii datoriei publice, care aproape s-a triplat față de 2008, în timp ce ținta de deficit bugetar a fost salvată, în ultimii ani, de nerealizarea investițiilor publice. Mai mult decât atât, în condițiile unei explozii a consumului, care s-ar putea risipi în creșterea importurilor, există și riscul de a vedea că, vorba poetului, „ce e val, ca valul trece”. Pledând pentru păstrarea obiectivului de adoptare a monedei euro, inclusiv ca ancoră instituțională, problema esențială nu este cu ce monedă (națională sau europeană) facem convergență reală, ci dacă economia dispune de surse sustenabile de creștere economică.

Rețetele facile, cantitative, de tip fiscal-bugetar sunt contraindicate

1. De obicei, nu există an electoral fără derapaje în politica fiscal-bugetară. Acest an pare, la prima vedere unul neobișnuit, guvernul având mai degrabă o componentă tehnocrată decât una politică. Cum calificați politica fiscal-bugetară a actualului executiv, este ea mai puțin pro-ciclică decât cea a unui guvern politic în an electoral?

Este evident că nu ar trebui să ne împăcăm deloc cu asemenea cicluri electorale în materie de politică economică. De multe ori, ciclurile electorale ajung să potențeze crizele economice, să înăsprească efectele acestora, așa cum s-a întâmplat în 2008, când economia românească a fost făcută să „duduie” prin politici expansioniste, dacă vă amintiți, pentru ca mai apoi să „bubuie”, în 2009, în plină criză economico-financiară.

Însă așa cum am insistat și cu alte ocazii, este important ca decidenții politici să ia aminte la greșelile trecutului și să privească politicile economice cu responsabilitate, nu doar în anii electorali, ci în general, pentru ca evoluțiile economice să fie sustenabile.

Guvernul tehnocrat, cum îl numiți, nu este însă autorul cadrului fiscal-bugetar actual. El a preluat, în linii mari, un buget pentru 2016 deja construit, bazat pe măsurile fiscal-bugetare din 2015, la care s-au mai adăugat și diverse inițiative legislative parlamentare, unele dintre ele nefiind luate în calcul nici de fostul guvern.

În economie, așa cum știți, resursele sunt limitate. Tot ceea ce putem face este să alegem prioritățile înspre care alocăm resursele, precum și eșalonarea în timp a acestora. Acesta este motivul pentru care  nu ne putem permite să avem totul dintr-odată, și reducerea impozitelor concomitent cu creșterea cheltuielilor, așa cum am arătat în contextul solicitării Președintelui de reexaminare a Codului Fiscal. Firește că unele dintre măsurile adoptate erau dezirabile, însă contează foarte mult intensitatea și eșalonarea lor, pentru a nu prejudicia sustenabilitatea finanțelor publice și echilibrele macroeconomice.

În ce privește capcana politicilor pro-ciclice, nu trebuie neglijat nici faptul că, în prezent, economia noastră tinde să evolueze undeva la limita creșterii potențiale. De exemplu, dacă analizăm diferenţa dintre PIB potenţial şi PIB efectiv, vedem că din 2017 se intră într-o etapă în care economia crește peste potenţial, output gap-ul ajungând la +0,3%, de la -1,1% în 2015. În acest context, atenția trebuie orientată către extinderea potențialului de creștere. Pentru aceasta însă, rețetele facile, cantitative, de tip fiscal-bugetar sunt chiar contraindicate. Prioritare trebuie să fie abordările calitative, adică reformele structurale, care să genereze creștere economică sustenabilă și să favorizeze, totodată, revenirea pe culoarul consolidării fiscale.

Parlamentele obțin lovitura de pedeapsă, după care tot ele o ratează: Politicile fiscal-bugetare naționale contravin uneori regulilor de guvernanță fiscală

2. Credeți că actualul executiv a reușit să inițieze proiectele necesare activării Clauzei reformelor structurale de 0.5% din PIB? Saunici măcar nu se mai pune această problemă din moment ce ținta de deficit pe termen mediu (celebra MTO) a fost deja depășită cu 1,5%?

Așa cum bine spuneți, în momentul de față MTO a încetat să mai reprezinte un reper al politicii fiscal-bugetare. Ca atare, în condițiile unei deviații semnificative de la obiectivele bugetare pe termen mediu, nici nu se mai putea pune problema invocării clauzei privind reformele structurale.

Pactul de Stabilitate și Creștere oferă unele flexibilități bugetare atunci când există opțiunea pentru realizarea unor investiții și reforme structurale. Activarea clauzei pe care o invocați vizează obligația de a prezenta un plan concret de reforme, bine definite și cu termene credibile. O altă condiție, poate și mai importantă, este ca reformele avute în vedere să fie unele semnificative, cu efecte bugetare pozitive pe termen lung, efecte cuantificabile.

Oricum, dacă invocăm istoria recentă în materie de reforme structurale, inclusiv cele angajate în acordurile cu FMI, CE și BM, realizăm că bilanțul realizărilor este relativ modest. Așadar, invocarea în prezent a acestei flexibilități bugetare ar fi cel puțin nerealistă, dacă nu chiar nepotrivită.

Totodată, abaterea actuală a deficitului structural necesită eforturi corective, astfel încât să se poată reveni către obiectivul bugetar pe termen mediu (în 3 ani de la activarea clauzei, ceea ce necesită ajustări anuale de 0,5 puncte procentuale). Însă, în cei patru ani prevăzuţi în recentul Program de Convergenţă al Guvernului, se preconizează o corecţie a deficitului structural de doar 0,8 puncte procentuale (de la – 2,7% în 2016 la – 1,9% în 2019).

Dacă ne uităm însă la regulile şi tratatele europene în materie de guvernanță fiscală, putem observa o nefericită contradicție la nivelul mai multor state membre. Uneori, politicile fiscal-bugetare naționale, deși beneficiază de susținere parlamentară, contravin regulilor de guvernanță fiscală adoptate tot de către Parlamente. Însă aceasta este o discuție mai largă, una care ține de modul în care statele membre se raportează, cu mai multă sau mai puțină determinare, la unele aranjamente instituționale europene, cum ar fi în speță Pactul de Stabilitate și Creștere.

Deficitele – nota de plată prin care guvernele transferă, în viitor, costul beneficiilor actuale

3. Analizând execuția bugetară de până în prezent credeți că a avut Președintele dreptate când a retrimis spre reexaminare Codul Fiscal? Care sunt argumentele care confirmă temerile Președintelui și care sunt cele care îi infirmă anticipațiile?

Dacă vă amintiți, Preşedintele a subliniat că nu trebuie promovate fiscalități excesive, dar nici relaxări accentuate, care să distrugă consolidarea fiscală obținută în perioada post-criză.

De altfel, temerile noastre s-au adeverit, de vreme ce România a înregistrat deja o deviație semnificativă în materie de deficit, dacă facem referire la obiectivele asumate la nivel european și transpuse în legislația națională. A nu se înțelege că trebuie să facem lucrurile doar în virtutea angajamentelor europene. Echilibrul macroeconomic și disciplina fiscal-bugetară sunt câștiguri ale României, care să ne protejeze în fața unor noi eventuale crize economico-financiare.

În acest sens se impun totuși unele precizări. De exemplu, să nu subestimăm ceea ce semnifică deficitul bugetar pentru calitatea guvernanței economice. Practic, deficitele sunt un fel de notă de plată prin care guvernele transferă, în viitor, costul beneficiilor actuale. Așa se explică propensiunea pentru deficite, care aproape a permanentizat creșterea datoriei publice.

Mulți invocă sistematic, nu însă și justificat – în opinia mea, poziția confortabilă pe care o avem, cu o datorie publică de aproape 40% din PIB, una dintre cele mai mici datorii din țările UE. Să nu uităm totuși că, în perioada post-criză, România a fost campioana europeană a creșterii datoriei publice, care aproape că s-a triplat față de 2008. În plus, expunerea băncilor comerciale pe titlurile de stat este de circa 20%, cea mai mare din UE. De aceea incertitudinile actuale impun abordări prudente, echilibrate.

De exemplu, dacă se dorea accelerarea economiei printr-o relaxare fiscală consistentă, așa cum prevedea Codul Fiscal, atunci trebuia frânată o anumită expansiune bugetară cu caracter permanent. Invers, dacă se dorea, simultan, acomodarea bugetară a unor creșteri salariale, atunci reducerea impozitelor trebuia mai atent eșalonată.

Această proiecție echilibrată a reprezentat, în esență, solicitarea Președintelui de reexaminare a Codului Fiscal. Și trebuie să recunoaștem că evoluțiile ulterioare, în special cele cu caracter bugetar, atât ca inițiative guvernamentale cât și parlamentare, ne-au confirmat pe deplin nevoia de a avea abordări mai moderate, prudente.

În privința colectării veniturilor, introducerea TVA de 20% a consemnat, atât în februarie cât și în martie, reducerea colectării din TVA cu circa 15% față de aceleași luni din 2015. Această dinamică era previzibilă, mai ales pe fondul așteptărilor de creștere a consumului. Deși colectarea TVA nu a fost la fel de bună în aprilie, în condițiile unei reduceri mai pronunțate față de aprilie 2015, este prematur să vorbim despre o anumită inflexiune. Oricum, îmbunătățirea administrării fiscale trebuie să intre într-o nouă etapă, nu doar cantitativă ci și calitativă, pentru a ajunge la o relație corectă între stat și cetățean.

Însă nu aceste cifre sunt cele care validează sau nu poziția asupra Codului Fiscal, mai ales că nu pot fi desprinse concluzii edificatoare după doar câteva luni. Faptul că impactul bugetar al relaxării fiscale se recuperează, în cazul TVA, mai repede sau mai greu, este doar o parte a problemei. Mai importantă pare a fi dinamica economică generală a acestui context de relaxare fiscală.

Ce e val, ca valul se consumă!

Aș face referire, de exemplu, la modul în care politica fiscal-bugetară recentă a umflat viguros pânzele consumului. Reducerea TVA, pe de o parte, creșterea salariilor, pe de altă parte, au condus la creșterea consumului cu circa 20% în primele luni din 2016 față de 2015. Astfel, mare parte din creșterea economică din 2016 va fi bazată pe consum.

Firește, este prematur să vorbim despre schimbarea modelului de creștere economică, de la creșterea bazată pe exporturi, așa cum au stat lucrurile în 2013, la creșterea economică bazată pe consum din 2015 și 2016. Pe de altă parte, nu este nimic rău în creșterea consumului, cu condiția să fie una sustenabilă, adică bazată pe creșteri durabile în planul productivității și al veniturilor. Însă, în condițiile unei explozii a consumului, care s-ar putea risipi în creșterea importurilor, există și riscul de a vedea că, vorba poetului, „ce e val, ca valul trece”. De aceea trebuie avute în vedere, mai degrabă, bazele creșterii economice sustenabile, anume investițiile și îmbunătățirea productivității.

Ținta de deficit a fost salvată de nerealizarea investițiilor publice

4. Dincolo de controversa teoretică referitoare la multiplicatorul fiscal (este el subunitar sau supraunitar), investițiile publice din România se mai remarcă printr-o ineficiență specifică: fiecare partid/ministru/primar/Consiliu Local demarează propriul program de investiții care, în cele din urmă este abandonat după schimbarea regimului, în favoarea noului program de investiții al noii puteri. Cum ar putea fi rezolvată această problemă? Cum ar putea fi responsabilizați politicienii sau tehnocrații, pentru a-și asuma riscuri la fel ca “investitorii privați”?

În legătură cu multiplicatorul bugetar din teoria keynesistă, există, într-adevăr, diverse studii de specialitate, studii empirice, care testează impactul multiplicatorului cheltuielilor publice. Acestea au arătat că ceea ce era menit să multiplice a condus, în realitate, la efecte regresive, de aici și contradicția „multiplicatorului subunitar”.

De altfel, dacă recurgem la doar câteva simple exerciții de logică economică, multiplicatorul keynesist a încetat de mult să mai fie „bagheta magică” prin care decidenții de politică bugetară rezolvă probleme, precum creșterea economică și șomajul, prin simpla „injecție” de cheltuială guvernamentală. Banii publici nu pot avea efecte de antrenare aidoma investițiilor private. În esență, cheltuielile publice înseamnă impozite, deci sectorul public obține ceva când sectorul privat renunță la ceva, la anumite resurse care ar fi mers către investiții și consum.

La noi, însă, execuția bugetară a proiectelor publice de investiții consemnează rămâneri în urmă, în mod sistematic, față de prevederile bugetare. În ultimii ani, ținta de deficit a fost salvată, în bună măsură, de nerealizarea investițiilor publice. De exemplu, nerealizările investițiilor publice, ca procent în PIB, au fost de 0,8% în 2013, 1% în 2014 și 0,5% în 2015, ceea ce trădează totuși un deficit de capacitate administrativă la nivelul sectorului public.

Dincolo de cifre și cantitate, rămâne problema viabilității și a calității investițiilor publice, căci nu poate fi vorba despre eficiență economică, despre calcul economic de rentabilitate. Fundamentarea proiectelor este problema structurală, definitorie pentru sectorul public.

În România sunt deschise zeci de mii de șantiere, de exemplu, peste 3.500 de proiecte de investiții aferente doar PNDL – în cadrul a peste 1.800 obiective de investiții, majoritatea în infrastructură. Așa cum spuneți, aceste investiții sunt inițiate în mod descentralizat, de la nivelul autorităților locale – și este logic să fie așa, căci administrația locală cunoaște mai bine nevoile comunității.

Important este ca aceste obiective de investiții să fie cuprinse într-o strategie coerentă, de dezvoltare durabilă. O posibilă soluție ar fi finanţarea proiectelor în funcţie de priorităţile multi-anuale sau de gradul de finalizare a lucrărilor la momentul alocării fondurilor. Însă acestea sunt probleme tehnice, administrative, care țin de managementul proiectelor.

Problema esențială ține de modul concret în care proiectele publice pot fi lipsite de amprenta deciziei discreționare, astfel încât să nu mai vedem, după cum bine cunoașteți, terenuri de fotbal în pantă, patinoare doar cu numele sau săli de sport abandonate la puțin timp după inaugurare.

Cu privire la asumarea riscurilor, decidentul politic nu va fi niciodată în postura de a face evaluări antreprenoriale, de risc, întocmai ca întreprinzătorul din mediul privat. Și nu mereu sau neapărat din rea voință sau interese ascunse, ci pentru că, pur și simplu, alocarea resurselor în sectorul public vs. sectorul privat, adică stat vs. piață, înseamnă mecanisme instituționale și economice complet diferite.

Există însă diverse mecanisme corective, care mai atenuează lucrurile prin introducerea unui check-and-balance în ecuația investițiilor publice, anume interesul privat și apelul la  mecanismele pieței.
Este cazul mult discutat al Parteneriatului Public-Privat, ca aranjament instituțional ce aduce nu doar cofinanțare, dar și o mai judicioasă evaluare, pe această bază, a oportunităților și riscurilor aferente proiectelor de investiții.

Pentru o Românie prosperă trebuie să facem România competitivă

5. Aţi prezentat recent la Academia Română, împreună cu domnul Viceprim-ministru Costin Borc, anumite priorităţi de reformă, în contextul preocupării Guvernului de a trasa câteva linii strategice de dezvoltare. Despre ce Strategie este vorba?

Conferința-dezbatere de la Academia Română a fost organizată de Institutul Național de Cercetări Economice „Costin Kirițescu”, ca etapă ce face parte dintr-un proces mai amplu, de elaborare a Strategiei de Dezvoltare Durabilă a României. Acest proces a fost iniţiat în anul 2015, prin colaborarea dintre Preşedinţia României şi Academia Română, proces care beneficiază de Înaltul Patronaj al Președintelui României.

În cadrul acestei strategii de dezvoltare pe termen lung, guvernul a dorit să-și manifeste contribuția pe zona de dezvoltare economică cu o viziune dedicată unui orizont de timp mai scurt, anume perioada 2016-2020, cu direcții axate în principal pe problematica reformelor structurale, unde trebuie să recunoaștem că avem multe de recuperat.

În esență, este vorba de afirmarea unor direcții strategice de dezvoltare construite în jurul ideii de competitivitate. De altfel, așa cum menționează și programul Președintelui Klaus Iohannis, pentru a ajunge la România prosperă trebuie să încurajăm România competitivă, ceea ce înseamnă o economie dinamică, antreprenorială, orientată către investiții, productivitate și valoare adăugată.

Economia României și trinomul post-etapă: post-tranziție, post-aderare și post-criză

6. Fiecare partid politic aflat la putere în România a venit cu propriile strategii de reformă și/sau dezvoltare. Și ministerele elaborează strategii prin care par a creiona, pe de o parte, obiective ce țin mai degrabă de ambiții personale, iar pe de altă parte, directive trasate sectorului privat. Cum ar trebui să arate, în ochii dumneavoastră de profesor universitar, o strategie de dezvoltare, care să nu semene cu un plan cincinal, cu o planificare centrală a unei economii mai mult sau mai puțin private?

Într-adevăr, nu de strategii și programe de dezvoltare a dus lipsă România în toată această perioadă. Unele s-au dovedit utile, altele au rămas doar pe hârtie. De aceea, este important nu doar să concepem strategii bune, ci să avem şi determinarea de a le duce la capăt.

În viziunea noastră, o strategie de dezvoltare, un proiect de țară trebuie să însemne un nou model de dezvoltare economică, unul sustenabil. Avem nevoie de reformarea structurală a economiei, dincolo de măsurile care se impun pe termen scurt și mediu, dincolo de standardele minimale ale economiei de piaţă funcţionale. Este timpul să devenim o economie de piaţă consolidată, cu puternice repere de dezvoltare pe termen lung.

Este important, în acest sens, să înțelegem contextul actual în care se găsește economia României, unul circumscris celor 3 post-etape, post-tranziție, post-aderare și post-criză, etape ce deschid un „nou început”, din punct de vedere economic și instituțional.

De aceea, în contextul actual, un nou model de dezvoltare economică ar avea șansa de a transcede cele trei probleme specifice:

1) problema proprietății și a economiei de piață – care este specifică tranziției;

2) problema armonizării instituționale – specifică aderării europene;

3) problema creșterii nesustenabile și a iresponsabilității financiare – atât de evidente în condițiile recentei crize economico-financiare.

În opinia mea, un nou model de dezvoltare trebuie să abandoneze cel puțin câteva iluzii: în primul rând, iluzia că prosperitatea se poate construi pe deficite bugetare și datorie publică, ori pe stimularea artificială a consumului, care înseamnă orientare pe termen scurt; apoi, iluzia că politicile financiar-monetare pot ține locul, la nesfârșit, reformelor reale, reformelor structurale; nu în cele din urmă, iluzia că odată ce prosperitatea a fost obținută, ea nu se va mai pierde. Criza recentă a lăsat semne dureroase, din acest punct de vedere.

De aceea avem nevoie de o viziune economică sănătoasă, una pe termen lung, dublată de responsabilitatea decidenților de politică economică. România are nevoie de consolidarea încrederii în instituţiile şi în politicile economice, care trebuie gândite dincolo de orizontul ciclurilor electorale. De exemplu, un semn de responsabilitate pentru dezvoltarea României este să ieșim definitiv din capcana politicilor prociclice. Pe de o parte, să nu mai facem deficite în anii de boom economic, așa cum a fost cazul înainte de criză. Pe de altă parte, să nu introducem noi impozite în anii de relansare, când economia își caută culoarul redresării.

Independenţa energetică a României nu trebuie privită autarhic, separat de restul Europei

7. Dacă tot discutăm despre strategii și alianțe, ce părere aveți de faptul că în urma numeroaselor discuții privind obiectivul strategic ca România să devină independentă de gazul rusesc, în cele din urmă s-a realizat practic acest lucru, însă cu un rezultat paradoxal: gazul administrat de pe piața internă este mai scump decât cel liberalizat din import, inclusiv cel al Gazprom? În perioade cu prețuri mici, nu cumva interesul național era să importăm gaz (chiar și de la ruși) pentru a ne proteja resursele limitate?

Independenţa energetică a României nu trebuie privită autarhic, separat de restul Europei, ci ca parte integrată dintr-un demers menit să asigure securitate energetică europeană și regională. Iar securitatea energetică poate fi realizată, cu adevărat, în primul rând prin eliminarea distorsiunilor care împiedică piața să funcționeze în mod corespunzător. Aceasta înseamnă, printre altele, liberalizarea pieţelor şi a preţurilor, care este un obiectiv definitoriu pentru Uniunea Europeană.

În prezent, cea mai mare parte a pieței noastre de energie functionează în condiții concurențiale. Pe piața nereglementată, agenții economici sunt liberi să aleagă sursele de aprovizionare sau destinațiile de vânzare. De exemplu, un mare distribuitor și-a manifestat intenția de a importa gaze, renunțând la un contract intern, așa cum există și exporturi de gaze din producția internă. Ambele opțiuni sunt firești și reflectă chiar progrese în conturarea unei piețe regionale.

Din perspectiva securității energetice, ceea ce contează este ca, în ipoteza unei întreruperi a livrărilor externe – din varii motive, politice sau economice – să putem dispune de resursele necesare unei funcționări normale și să putem contribui, eventual, la securitatea energetică regională. Actualmente există o serie de limitări, preponderent de natură tehnică, însă proiectele viitoare de infrastructura le vor elimina treptat, cu scopul de a crește capacitatea de interconectare cu vestul Europei.

De exemplu, România îşi redefineşte rolul energetic în regiune, odată cu avansarea proiectului BRUA (Bulgaria – România – Ungaria – Austria), proiect destinat să reducă dependența de gazele rusești. Pe termen mediu, România poate deveni, deci, un pilon important pentru securitatea energetică regională.

Economia europeană suferă la capitolul competitivitate

8. Cum se vede de la Cotroceni, din punct de vedere economic, Uniunea Europeană?

Uniunea Europeană pare a fi, în continuare, în căutarea unui nou model de creştere economică. Evoluțiile economice promițătoare, precum rata şomajului care a coborât sub 9%, cea mai mică din anii post-criză, sau creşterea înregistrată în sectorul construcţiilor, sunt contrabalansate de povara severă a datoriilor suverane şi de creşterea economică încă timidă, dar aflată în reviriment către 2% anual, așa cum arată prognozele economice.

S-ar putea spune, firește, că Uniunea Europeană nu a ieşit din criză cu toate motoarele sale, mai ales că unele efecte temporare se vor diminua treptat,
cum ar fi efectele pozitive ale preţului scăzut al petrolului, dar și acomodarea politicii monetare expansioniste a BCE, promovată recent prin Quantitative Easing.

Să sperăm că Uniunea Europeană a învăţat suficient de mult sau, mai degrabă, exact ce trebuia din experienţa recentă a crizei economico-financiare. În SUA, criza a dezvăluit fragilitatea sistemului financiar-bancar, care a expandat piramidal creditul ipotecar cu grad ridicat de risc – subprime. În UE, criza a scos în evidență caracterul nesustenabil al modelului de dezvoltare, axat pe expansiunea bugetară de tip welfare state, care a acentuat dimensiunea redistributivă în dauna celei productive, antreprenoriale.

Economia europeană încă suferă la capitolul competitivitate, în latura sa antreprenorială și de dinamism al piețelor, dar mai ales în privința dimensiunii investiționale. În acest sens, există aşteptări majore de la Planul de investiții al președintelui Comisiei Europene (Planul Juncker), menit să dinamizeze apetitul investițional al economiei europene prin mobilizarea a peste 300 miliarde euro fonduri pentru investiții.

În prezent, provocarea majoră ține de modul în care UE gestionează problema atât de sensibilă a migrației cu care se confruntă spațiul comunitar. Acesta este, probabil, cel mai important test din perioada post-criză, un test de soliditate a instituțiilor europene, dar și de
solidaritate la nivel comunitar
. Vorbim aici de resorturi și implicații adânci la nivelul aranjamentului instituțional european, cu efecte pe termen lung, dincolo de raza de acțiune a dimensiunii economice. Nu în ultimul rând, ipostaze politice de genul “Brexit” ajung să tulbure liniștea, ca să nu spun pacea, de care economia are nevoie pentru a prospera.

Problema nu este cu ce monedă facem convergență reală, ci dacă există surse sustenabile de creștere

9. Recent, în Programul de Convergenţă, Guvernul a anunţat că se renunţă la anul 2019 ca dată de aderare la zona euro. În general este invocată problema convergenței reale. Cum comentaţi?

Este important să înțelegem că adoptarea monedei europene nu este o opțiune, ci o decizie strategică deja asumată de România prin însăși aderarea la Uniunea Europeană. Astfel, prin euro, România doar va continua drumul de aprofundare a integrării europene. Totuși, în bună măsură și nu de puțini ani, economia României este deja euroizată, oarecum din alte rațiuni decât atunci când era dolarizată, ca protecție anti-inflaționistă.

Problema concretă ține de conturarea momentului oportun, care trebuie configurat printr-o foaie de parcurs, un calendar de trecere la euro, care să detalieze toate măsurile monetare, legislative, instituţionale necesare acestui proces de amploare.

Însă, în Programul de Convergență elaborat recent de guvern, deși nu mai este menționat anul 2019, se păstrează ferm angajamentul adoptării euro, în contextul actualei perspective economice favorabile. De exemplu, România îndeplinește criteriile de convergență nominală încă de acum doi ani.  În planul convergenței reale (măsurată prin PIB/locuitor la PCS), deși nu sunt prevăzute criterii de referință, România ar ajunge la circa 70% din media UE la orizontul anilor 2020, după cum arată Programul de Convergență al Guvernului. Se consideră că obiectivul de adoptare a monedei euro este realist, în baza experienței celor mai noi membri ai zonei euro, pentru o convergență reală de peste 60%. În absența unor derapaje, prognozele prefigurează deci o convergență reală satisfăcătoare.

Pe de altă parte, a nu se înțelege că trebuie să facem convergență reală mai degrabă „în afara” zonei euro, pentru că nu vom mai face „înăuntru”. Ca și cum am spune că, fiind prea săraci pentru a ne permite adoptarea euro, mai întâi trebuie să ne îmbogățim, prin convergență reală cu UE, și abia apoi să urmărim adoptarea euro. Problema esențială nu este cu ce monedă (națională sau europeană) realizăm convergența reală, ci dacă economia dispune de surse sustenabile de creștere.

De aceea, adoptarea euro trebuie pregătită prin reforme care să ridice competitivitatea economică, pentru o valorificare cât mai bună a oportunităților zonei euro. În acest sens, euro poate fi chiar o ancoră instituțională, inclusiv pentru disciplinarea și coerența politicilor economice, care să asigure astfel stabilitatea și predictibilitatea atât de necesare dezvoltării.

Banii ieftini stimulează investițiile „scumpe”

10. Cum vedeţi situaţia economică actuală la nivel global? Ce riscuri ar putea prevala asupra evoluțiilor economice viitoare?

Deși s-a depășit etapa de relansare post-criză, dinamica economică globală nu este totuși lipsită de riscuri și tensiuni. În bună măsură, acestea poartă inclusiv amprenta politicilor de ieșire din criză. Uneori, când politica monetară, de exemplu, accelerează excesiv ieșirea din criză, când se ard etapele ajustărilor structurale, piețele acumulează noi bule și continuă să resimtă riscuri specifice crizei economice.

Conform datelor FMI, previziunile de creştere economică globală au fost revizuite ușor descrescător, la 3,2% pentru 2016 şi 3,5% pentru 2017. Însă, în continuare, mare parte din această creştere este dată de economiile emergente, al căror tablou macroeconomic nu este totuși lipsit de contradicții.

O serie de incertitudini reflectă noua tranziție a Chinei, aflată în plină schimbare a modelului economic: de la o economie centrată pe exporturi și investiţii în infrastructură, care a înregistrat în trecut rate record de creștere economică, la o economie bazată pe consum şi servicii, care își încetinește treptat creșterea economică, fapt ce se răsfrânge asupra piețelor cu care China derulează schimburi comerciale majore.

Economiile emergente sunt însă expuse unei intensificări a ieșirilor de capital. De exemplu, în a doua jumătate a anului 2015, din economiile emergente au ieşit circa 80 de miliarde de dolari. Dacă ieșirile de capital din economiile emergente vor continua, vor apărea presiuni puternice pe cursul de schimb, în sensul deprecierii monedelor acestor țări. Acesta este, de exemplu, cazul Turciei, a cărei liră s-a depreciat cu 40%, de unde riscuri crescute în planul stabilității economice.

O altă problemă ține de esența și impactul politicilor monetare. Când băncile centrale fac apel la politica banilor ieftini, sau așa-numitul “elicopter monetar” care injectează lichidități în economie, riscul este de a fi continuate “malinvestițiile”, cu prețul amânării reformelor reale. De unde și tentația piețelor – financiare, imobiliare – de acumulare de noi bule speculative, care mențin sentimentul de neîncredere din partea investitorilor. Pe acest fond, unele bănci centrale recurg la o ultimă inovație de politică monetară, anume ratele negative ale dobînzii de referință, care transpuse în lumea reală frizează însăși logica bunului simț economic.

În prezent, gradul ridicat de interconectare a pieţelor financiare favorizează efectele de contagiune, așa cum s-a întâmplat pe final de 2015 şi început de 2016, ceea ce poate genera turbulenţe bursiere majore. Recent, în contextul prăbuşirii pieţei bursiere din Shanghai, pieţele financiare au înregistrat corecţii negative semnificative, unele chiar de circa 20% (Frankfurt, Paris, Londra). În ceea ce ne privește, în condițiile unei piețe bursiere relativ modeste, economia noastră este încă la adăpost în raport cu asemenea turbulențe.

Însă, tot legat de volatilitate și incertitudine, cotaţiile petrolului aflate la minime record au perpetuat starea de criză într-o serie de economii emergente, cum ar fi Brazilia şi Rusia. De asemenea, și alte țări exportatoare de petrol se confruntă cu situaţii economice dificile. În acest context, economia mondială pare că încă își caută culoarul de revenire, printre diverse schimbări tehnologice și ajustări structurale.

Dar semnul bun este că, pentru recâștigarea încrederii economice, piețele devin tot mai senzitive și pretențioase în raport cu politicile guvernamentale, de unde ar trebui să rezulte un plus de responsabilitate din partea decidenților de politici.

Tagged , , , , ,

Simplificare fiscală absolută: desfiinţarea impozitului pe profit

Sursa: Sfin.ro

Lumea fiscală a zilelor noastre tinde să se instituţionalizeze, informal, într-o realitate simptomatică, în care mulţi contabili îşi întreabă “complice” patronul: “Şefu’, anul ăsta cu ce profit doriţi să ieşim?”. Astfel, în meandrele concretului economic, principiul capitalist al “maximizării profitului” se traduce într-un ping-pong fiscal permanent, vicios şi costisitor, între oamenii de afaceri şi stat. Şi aceasta nu pentru că sutele de mii de întreprinzători ar fi stăpâniţi, moraliceşte, de porniri antistatale, ci pentru că sistemul fiscal uneori mai mult încurcă decât descurcă, mai mult constrânge decât stimulează, mai mult complică decât simplifică…

Cele mai titrate cercetări internaţionale, cum ar fi de exemplu Doing Business Report, arată că sistemele fiscale devin competitive nu doar prin reducerea nivelului impozitării, ci, deopotrivă, prin uşurinţa plăţii impozitelor, adică prin simplificarea sistemului fiscal. Oamenii de afaceri ajung uneori să conteste nu cât doreşte guvernul să impoziteze, ci mai degrabă cum.

Simplificarea sistemului fiscal a constituit un adevărat laitmotiv pe agenda de politici publice. Fireşte, au existat şi diverse tentative în ultimii ani, cum ar fi reducerea numărului de taxe şi tarife parafiscale, de la aproape 500 la 245 în prezent. Ca motivaţie, au fost invocate costurile ridicate de administrare. Totuşi, trebuie să ne fie limpede că, prin definiţie, statul nu operează pe bază de calcul economic.

Oricum, acolo unde şi atunci când s-a făcut, simplificarea fiscală a fost doar una marginală. Însă adevărata simplificare fiscală trebuie să fie una sistemică, nu una care doar să ciupească, pe ici, pe colo, prin puncte neesenţiale.

Din păcate, politica fiscală a căpătat, tradiţional, funcţia de “aspirator”, menită să absoarbă finanţele necesare bugetului statal. Însă, preocuparea nu trebuie să fie doar aceea de a furniza confortul – de cash flow – al bugetului. Miza fundamentală este, mai degrabă, aceea de a rezolva problemele structurale, profunde, ale ceea ce vedem că înseamnă, în România, “economie de piaţă”.

Să luăm ca exemplu impozitarea afacerilor. În prezent, impozitarea profitului este însoţită şi, totodată, complicată de diverse prevederi fiscale şi scheme de deductibilităţi. Avem de-a face, în această materie, cu un întreg sistem de deductibilităţi, cum ar fi cele privind amortizarea automobilelor, cu diurne, deplasări, premii, sponsorizări, publicitate, cercetare-dezvoltare etc. Calculele care se fac nu sunt deloc dintre cele mai simple, iar adeseori sunt însoţite de tot felul de interpretări juridice.

Fireşte, interesul legitim al oamenilor de afaceri este de a plăti un impozit cât mai mic, iar statul caută să încaseze cât mai mulţi bani. Astfel, pe de o parte, oamenii de afaceri suportă anumite costuri de conformare fiscală, angajează contabili, experţi, avocaţi, servicii profesionale de consultanţă. Pe de altă parte, statul caută să colecteze cât mai mulţi bani prin diverse sisteme de control şi inspecţie fiscală, care înseamnă bineînţeles costuri – costuri de administrare.

Toate aceste costuri ilustrează, de fapt, un imens volum de resurse, care însă nu îşi aduc contribuţia în sfera direct productivă. Câte pierderi, aşadar, în materie de capital investiţional şi locuri de muncă productive, plus energiile risipite mai degrabă cu întreţinerea statului decât pentru dezvoltarea economiei!

Cu cât sistemul fiscal şi cel administrativ, în general, vor fi mai stufoase şi mai costisitoare, cu atât mai mult vor avea de suferit sectorul productiv, investiţiile şi prosperitatea economică. De aceea, simplificarea oricărui sistem administrativ trebuie să aibă valenţe economice, să poată elibera resurse pentru motoarele productive ale economiei.

Aşa cum am mai arătat în diverse împrejurări, o soluţie sistemică ar putea fi desfiinţarea impozitului pe profit. S-ar putea trece, de pildă, la o formă de impozitare mult mai simplă de aplicat şi, în mod necesar, favorabilă şi mediului de afaceri. De exemplu, un impozit elementar de 1-2% asupra cifrei de afaceri sau chiar în regim regresiv! E simplu, la fiecare 100 de lei încasaţi, 1 leu intră în buzunarul statului. Uşor de conceput, de calculat şi de administrat, odată ce s-ar simplifica poate peste un sfert din Codul fiscal actual.

Astfel, oamenii de afaceri nu vor mai face slalom pe (contra)sensul legislaţiei, nu vor mai trebui să “arbitreze” cheltuielile deductibile, să filtreze fiscal şi contabil sistemele de amortizare a mijloacelor fixe, să cântărească dacă avocaţii fiscali sunt sau nu mai ieftini decât impozitele datorate statului. S-ar produce, în mod real, despovărarea afacerilor de un noian de proceduri fiscale, sarcini administrative şi birocratice.

În plus, eliminarea impozitului pe profit ar contribui la o schimbare fundamentală de comportament economic, odată ce întreprinzătorii vor culege roadele raţionalizării, ale însănătoşirii costurilor. Numai astfel “maximizarea profiturilor” devine motorul antreprenorial real al economiei de piaţă. Totodată, va fi încurajată dezvoltarea, prin stimulentul de a creşte mai puternic valoarea adăugată în raport cu creşterea cifrei de afaceri.

Însă, s-ar putea spune, ce ne facem cu activităţile neprofitabile? În esenţă, dacă ne raportăm la principiile economiei de piaţă, afacerile neprofitabile nu au ce să caute pe piaţă. Uneori însă întreprinzătorii eşuează tocmai pentru că afacerile lor sunt împovărate cu reglementări, birocraţie şi costuri administrative. De aceea, o simplificare fiscală sistemică ar separa grâul de neghină în economia românească şi ar scoate la suprafaţă tocmai antreprenoriatul autentic.

De cele mai multe ori, reformele spectaculoase rezidă în idei simple, care frizează evidenţa şi bunul-simţ economic, spectaculoasă fiind mai degrabă determinarea de a le “pune în operă”. În esenţă, reguli simple pentru o lume complexă.

Tagged , , , , , , ,

Andrei Radulescu -economist sef Banca Transilvania- 2016 a fost anul de varf al ciclului post criza

Contextul intern şi internaţional, cel economic dar şi cel geopolitic indică apariţia presiunilor inflaţioniste, o eventuală majorare a dobânzii de politică monetară spre sfârşitul anului viitor în contextul creşterii inflaţiei la 2%, o scumpire a costurilor împrumuturilor statului pe 10 ani, de la 3,3% la 3,9%, şi o eventuală accentuare a riscurilor de derapaj fiscal şi majorare a deficitelor externe.

„Ne aflăm într-un context în care este de aşteptat ca presiunile inflaţioniste să fie în creştere. Mai mult, creşterea dobânzilor în SUA va face ca o parte din investiţiile făcute în pieţele emergente să se retragă. Ambele variabile vor duce în mod inevitabil la o creştere a dobânzilor titlurilor de stat şi deci a costurilor de finanţare a deficitului bugetar”, spune Radu Crăciun, analist financiar şi preşedinte al BCR Pensii Private.

Andrei Rădulescu, economistul şef al Băncii Transilvania este de părere că „2016 a fost anul de vârf al ciclului post-criză, iar analiza primului deceniu de apartenență la UE indică faptul că România a fost campioana convergenței economice (dintre țările Europei Centrale și de Est). În sfera economiei financiare așteptările privind dinamica prețurilor de consum s-au majorat în perioada recentă, evoluție influențată și de inflexiunea cotațiilor la țiței (pe fondul acordului OPEC). FED a continuat să majoreze rata de dobândă, iar BCE a semnalat un nou ciclu monetar începând din 2018. Pe piața financiară rotația capitalului a determinat creșterea burselor (indicii din SUA au atins noi maxime) și continuarea tendinței de majorare a costurilor de finanțare în economia mondială”.

În acest context, analistul arată că şi-a modificat previziunile pentru rata de dobândă la titlurile de stat cu scadenţă pe 10 ani, de la 3,3%, cât au fost în 2016, la 3,9% în 2017 şi la 4,4% în 2018, pe fondul scumpirii finanţării la nivel internaţional.

Şi la nivelul dobânzii de politică monetară a BNR sunt posibile unele mişcări în 2017, chiar dacă nu se anunţă neapărat o epocă a creşterii remuneraţiei pe depozitele bancare. După cum apreciază Radu Crăciun, „în condiţii normale, dobânda de politică monetară a BNR va rămâne probabil mai degrabă neschimbată în 2017. Confruntată însă cu un derapaj fiscal de natură a aduce o creştere rapidă a inflaţiei şi a deficitelor externe, cu presiune pe cursul de schimb, BNR ar putea creşte dobânda spre sfârşitul anului.”

Economistul şef al ING Bank, Ciprian Dascălu, arată că proiecţia de inflaţie a ING Bank pentru sfârşitul anului 2017, de 2,1%, context în care BNR ar putea să întărească condiţiile monetare şi să conducă la o creştere mai accentuată a ratelor de dobândă la titlurile de stat cu scadenţe scurte şi o aplatizare a curbei randamentelor pentru leu.

Principalul scenariu de risc intern este legat de politica fiscală. Relevante însă pentru România sunt şi scenariile de risc extern, în primul rând evoluţiile politice care ar putea să influenţeze în mod negativ arhitectura europeană. Alţi factori de risc asociați acestor scenarii sunt: climatul macroeconomic și financiar internațional (SUA, China, Zona Euro); deciziile de politică economică pe plan intern; tensiunile geo-politice globale și regionale.

Tagged , , , , , , , , , ,

Reglementarea voodoo

Chiar dacă voodoo nu este o practică obișnuită în România, românii fiind un popor pașnic, primitor și ospitalier, nu avem certitudinea că lucrurile vor fi mereu așa. Economia românească fiind o economie dominată de importuri și în care noi nu producem nimic, este de la sine înțeles că la un moment dat se va importa și voodoo, așa cum au fost importate portocalele și computerele.

Există diverse motive clare pentru care voodoo ar trebui reglementat. Protecția persoanelor, prima datorie a statului (the first duty of government), poate fi o astfel de motivație. Dacă o practică voodoo afectează integritatea fizică a cuiva, este normal ca această practică să fie contracarată prin legislație. Ori un scop popular al voodoo, cel puțin așa cum vedem în filme, este tocmai răzbunarea prin vătămarea fizica a cuiva. Voodoo este o confruntare indirectă cu un adversar puternic. O vrajă (ouanga) afectează indirect starea victimei prin magie[1]. Voodoo este despre uciderea de obiecte[2]. Înțeparea unei păpuși (doll, munieca) cu ace pentru a afecta astfel persoana reprezentată este una dintre cele mai populare vrăji din voodoo. Există și altele. De exemplu, o altă vrajă des utilizată este să pui la ușa unui dușman un sicriu pe care este un mesaj cu știrea morții sale[3]. De asemenea, monezile sau candelele puse la prag într-o anumită ordine pot afecta pe cei care stau în casă[4]. Tot malefică este folosirea de vrăji când vrei să faci pe cineva să se mute[5]. Similar poți pune un farmec în perna cuiva pentru a-i provoca boală sau moarte[6]. O altă acuzație poate fi că voodoo distorsionează actul de justiție. Sunt vrăji proiectate special pentru a modifica rezultatul unui proces.[7]  Voodoo ar avea așadar suficiente intenții și rezultate rele pentru ca legiuitorul să intervină.

Un alt motiv de reglementare al voodoo ar putea fi că acesta încalcă dreptul la imagine prin practica obișnuită de înțepare cu ace a unei păpuși care reprezintă victima, drept prevăzut și în Constituția României[8] la articolul 30. Acest lucru se întâmplă chiar dacă respingem legătura cauzală vrajă-vătămare ulterioară ca fiind neștiințifică, neplauzibilă. De exemplu, Ludwig von Mises consideră voodoo o superstiție absurdă[9].

Deși păpușile voodoo sunt asociate cu răzbunarea, mulți practicieni încearcă să se distanțeze de această întrebuințare[10]. De exemplu, cam 90% din păpușile Voodoo din New Orleans merg pe vindecare, ghidare spirituală etc[11]. Termenul „voodoo” înseamnă „spiritul lui Dumnezeu”[12]. În mod tradițional păpușile voodoo reprezintă o zeitate sau găzduiesc un spirit[13]. Așadar  contrar convingerilor populare, voodoo ar fi în primul rând despre vindecare[14], nu despre răzbunare, cum vedem în multe filme, în special în cele horror. Mai mult, unii văd voodoo ca acționând strict defensiv, chiar atunci când își propune vătămarea fizică a cuiva. Practica este îndreptată împotriva unor agresori precum violatorii, pedofilii[15] etc.

O altă obiecție la reglementarea voodoo ar fi că este discriminatorie.  Voodoo își are în originea pe insula Haiti[16] la sclavii africani (din Africa de Vest). În  Haiti,  cam 70% din populație practică voodoo, inclusiv cei care sunt catolici sau de altă religie[17].  În  aprilie  2003,  guvernul din Haiti a declarat voodoo religie de stat[18]. Voodoo este cea mai populară religie din Haiti[19]. Voodoo există în Haiti din secolul XVII[20]. Ingredientele sale sunt vest Africane și catolice. Ritualul are la bază un sistem politeist. Există o clasă de loas, sunt spirite care populează spațiul intermediar între om și o forță supremă a vieții[21]. Loas pot fi invocate prin tobe, dans și cântat de către preotese (mambos) sau preoți (houngans) pentru a ghida adepții (hounsis) în posedarea lor de către loas[22]. Cultura populară a SUA a portretizat voodoo ca black magic, ca vrăjitorie africană aplicată celor aflați în dizgrațiile acestei religii[23]. În secolul XIX american voodoo era asociat cu inferioritatea negrilor și era un semn că aceștia nu sunt pregătiți să voteze sau să dețină funcții publice[24]. Însă voodoo este o practică incluzivă, valabilă pentru toți oamenii indiferent de rasă, crez sau origine[25] .

Cât privește dreptul la imagine o replică la această obiecție ar fi că păpușile folosite nu oglindesc exact persoana reală. Păpușile voodoo pot fi cumpărate din comerț, pot fi produse industriale, nu sunt personalizate[26]. Apoi ritualul fiind secret nu putem vorbi propriu-zis de încălcarea imaginii, ca în cazul calomniei, insultei obișnuite etc. Pentru unii autori înțeparea unei figurine din lemn sau ceară cu un ac pentru a ucide regele sau o altă persoană n-ar avea atât origini haitiene, ci era deja o practică în Europa secolului XIII[27].

Retalierea vrăjitorilor este un alt risc al reglementării voodoo. Aceștia pot chema aceste spirite loas împotriva funcționărimii. Și este ușor de crezut că posedarea de către aceste spirite ar face ravagii în administrație, poate chiar mai mult decât 4 ani de PSD. Apoi rămâne întrebarea dacă un vrăjitor atacă statul ca întreg ce obiect va folosi. Aici steagul pare un candidat plauzibil.

Indiferent că păpușa poate fi fabricată din haina victimei[28]sau dintr-un alt material textil (păpușa poate fi făcută din ceară[29]sau chiar din hârtie), răspândirea voodoo va încuraja industria textilă românească, grav afectată acum de creșterea salariului minim. Dacă este adevărat că voodoo este mai mult despre vindecare decât despre răzbunare, la cum arată sistemul sanitar românesc, voodoo poate prelua o parte din presiunea sistemului în calitatea sa de medicină alternativă. Aceste efecte benefice nu pot fi însă obținute oricum. Ele vor trebui precedate de programe guvernamentale de conștientizare, de campanii de responsabilizare, de încurajare a execuției responsabile a vrăjilor, responsabilizare de care vorbesc  și unele manuale de vrăji voodoo.[30]

Tagged , , , ,

White Collar Update: TEVA trebuie să plătească 519 mln $ în urma unei investigații ale autorităților americane, un record în industria farmaceutică

La sfârșitul lunii decembrie 2016, Teva Pharmaceutical Industries Ltd. (“Teva”), cel mai mare producător de medicamente din lume, a încheiat un acord de amânare a urmăririi penale (“deferred prosecution agreement”), iar filiala sa din Rusia, deținută în totalitate, Teva LLC (“Teva Rusia”) a fost de acord să pledeze vinovată în fața Curții Districtului de Sud al Statului Florida, din Statele Unite ale Americii, pentru conspirația de a fi încălcat Legea privind practicile de corupție în străinătate (“FCPA”) prin aplicarea unei scheme menite să faciliteze darea de mită oficialilor guvernamentali din Rusia, Ucraina și Mexic.

Teva, o companie israeliană, a fost de acord să plătească aproximativ 519 mln $ către autoritățile S.U.A., sumă ce a inclus 283 mln $ reprezentând sancțiuni penale către Departamentul de Justiție ale S.U.A. (“DOJ”) și 236 mln $ reprezentând restituirea sumelor câștigate în mod ilicit către Comisia de Valori Mobiliare și Burse din S.U.A. (“SEC”) — cea mai importantă decizie FCPA luată vreodată împotriva unei companii farmaceutice.

Background:

Potrivit documentelor prezentate în instanță, Teva a participat în diverse scheme de dare de mită timp de mai mulți ani în Rusia, Ucraina și Mexic. Între 2006 și 2012, Teva a făcut diverse plăți către un oficial guvernamental de rang înalt din Rusia care s-a folosit de poziția sa să influențeze guvernul rus să cumpere Copaxone, un medicament pentru scleroză multiplă. În schimbul acestor influențe, o companie deținută și acționată de către oficialul rus a primit dreptul de a reambala și distribui Copaxone (medicament produs de Teva) pentru a fi vândut Ministerului Sănătății din Rusia. Directorii de la Teva și Teva Rusia au intrat în această relație cu compania rusă în ciuda cunoștințelor acestora despre acuzațiile ce priveau un director al companiei rusești care ar fi fost cercetat pentru corupție. Teva a obținut profituri în valoare de 204 mln $ din vânzări efectuate către guvernul Rusiei prin intermediul companiei rusești. Oficialul rus a avut un câștig de aproximativ 65 mln $ prin majorarea excesivă a marjelor de profit.

De asemenea, Teva a recunoscut că a dat mită unui înalt oficial din cadrul Ministerului Sănătății din Ucraina între 2001 și 2011, în schimbul aprobării înregistrării medicamentelor Teva necesară pentru a intra pe piața din Ucraina. Plățile au fost efectuate în temeiul unui contract de “consultanță” cu respectivul oficial, prin intermediul căruia acesta primea o taxă lunară din partea Teva, precum și până la cinci vacanțe plătite către Israel și obiecte în valoare de aproximativ 200.000 $.

În plus, Teva a admis faptul că nu a respectat obligația de a implementa efectuarea de controale interne adecvate sau de a executa controalele existente filialei sale din Mexic. Conform acțiunii civile a SEC, încă din 2005, filiala a plătit mită medicilor angajați de către guvernul mexican în schimbul creșterii valorii rețetelor de Copaxone la aproximativ 16,8 mln $.

Directorii responsabili pentru programul de conformitate Teva au luat cunoștință despre schemele de mită încă din 2009, dar controalele interne ale companiei au fost insuficiente pentru a detecta sau preveni plăți necuvenite către oficiali guvernamentali astfel că abaterile sporadice din Mexic au continuat.

Teva încheie un acord de amânare a urmăririi penale. Teva Rusia pledează vinovat.

Teva Rusia a pledat vinovat pentru conspirația de a încălca FCPA în fața Curții Districtului de Sud al Statului Florida, iar Teva a încheiat un acord de amânare a urmăririi penale privind (i) o infracțiune de conspirație de a încălca FCPA și (ii) o infracțiune de nerespectare a aplicării controalelor interne adecvate. De asemenea, Teva a ajuns la un acord civil cu SEC.

Teva a fost de acord să plătească 283 mln $ reprezentând sancțiuni penale către Departamentul de Justiție ale S.U.A., precum și 236 mln $ reprezentând restituirea sumelor câștigate în mod ilicit către Comisia de Valori Mobiliare și Burse din S.U.A. Penalizările suportate de Teva au fost calculate ținându-se cont de o reducere de 20% acordată pentru cooperarea sa în cadrul anchetei și pentru eforturile substanțiale de remediere, reducere aplicată conform U.S. Sentencing Guidelines[1]. Trebuie observat că Teva a fost creditată doar pentru o cooperare parțială cauzată de incapacitatea acesteia de a satisface unele dintre solicitările DOJ din faza incipientă a investigației. De asemenea, Teva nu a fost eligibilă de a beneficia de o reducere semnificativă a penalităților aplicate din cauza faptului că nu a dezvăluit voluntar și în timp util comportamentul care a stat la baza investigației.

Observațiile noastre:

Industria farmaceutică: cuantumul penalităților impus în acest caz este cele mai mare stabilit vreodată în cadrul unui acord FCPA cu o companie farmaceutică, eclipsând deciziile anterioare ale FCPA din sfera farmaceutică. La conferința „SEC Speaks”[2] din februarie 2016, reprezentanții FCPA din cadrul SEC au avertizat că se vor îndrepta către industria farmaceutică după o pauză de câțiva ani, iar această sancțiune record reflectă această rezoluție reînnoită. Atenția sporită a autorităților americane asupra industriei farmaceutice datează încă din noiembrie 2009, când oficialii DOJ au avertizat companiile farmaceutice că se confruntă cu un risc de corupție ridicat.

Cooperarea parțială: Teva a primit credit doar pentru o cooperare parțială. DOJ nu a creditat Teva pentru dezvăluire voluntară. Compania nu a primit credit, printre altele, nici pentru  disponibilitatea angajaților pentru interviuri, traducerea și analizarea probelor, precum și pentru dezvăluirea comportamentului din Rusia și Ucraina, despre care DOJ nu avea cunoștință. Companiei nu i-a fost acordat credit pentru cooperare deplină din cauza “problemelor ce au dus la întârzieri în primele faze ale cercetării”, respectiv (i) invocarea într-un sens prea larg a privilegiului client-avocat sau (ii) depășirea termenelor pentru depunerea unor dovezi solicitate de autoritățile americane. Compania a fost creditată total pentru măsurile de remediere, care au implicat consolidarea extensivă a politicilor și a procedurilor.

Pentru a beneficia de credit complet și total, ar fi fost necesare (i) o dezvăluire voluntară „înainte de amenințarea iminentă de divulgare sau de o anchetă guvernamentală”, (ii) o cooperare activă ce ar fi presupus dezvăluirea tuturor faptelor, precum și (iii) începerea unei anchete interne și a unui program pentru o remediere corespunzătoare și efectivă pentru disciplinarea angajaților implicați în abatere.

Implicarea companiei-mamă Teva: Penalitățile stabilite în acord reprezintă, printre altele, (i) suma plătită ca mită către oficiali, (ii) sancțiunea pentru comportamentul inadecvat „omniprezent în afacerile companiei”, precum și (iii) sancțiunea pentru implicarea top-managerilor în abaterile descoperite. Autoritățile americane au reținut implicarea companiei-mamă Teva în practicile descoperite în Rusia și Mexic prin conștientizarea riscului de încălcare a FCPA de către directorii companiei-mamă într-un memorandum emis în 2011 de către un angajat responsabil de controalele financiare din Mexic către compania-mamă Teva. Acesta din urma avertiza Teva că „nu poate garanta” că plățile și metodele contabile nu încalcă FCPA. Autoritățile americane au mai reținut și că, contractul de „consultanță” încheiat cu oficialul ucrainian a fost semnat de către un director al companiei-mamă, iar Teva a fost implicată în mod direct în decizia de a semna acordul de reambalare și distribuție încheiat între Teva Rusia și compania rusă.

Tagged , , , , , , ,

10 lecții de succes împărtăşite de Robert Kiyosaki în lucrarea „Tătic bogat, tătic sărac”

Robert Kiyosaki, este autorul cărţii despre finanțele personale, numărul unu din toate timpurile, „Tătic bogat, tătic sărac”. Om de afaceri american, investitor, vorbitor motivațional, activist de alfabetizare financiară și personalitate radio unanim recunoscută, Robert Kiyosaki este fondatorul companiei „Tătic Bogat” care are o valoare netă de piaţă estimată la 80 de milioane de dolari SUA.

Kiyosaki a crescut cu două tipuri de tată: „tată sărac” – tatăl său biologic, care a murit plătind facturi şi „tată bogat”, care a început de la foarte puțin pentru a deveni unul dintre cei mai bogați oameni din Hawaii. Ambii tați au avut succes în carieră lor, au muncit din greu întreaga viață și au câștigat venituri substanțiale, dar unul dintre ei s-a aflat întotdeauna într-un adevărat război,  din punct de vedere financiar. Robert a observat în timp diferențele semnificative existente între cei doi taţi, lucru care l-a determinat să scrie lucrarea devenită clasică „Tătic bogat, tătic sărac.”

Cele 10 Lecţii de succes ale lui Robert-Kiyosaki

  1. Schimbă-ţi crezurile

Este foarte important să-ţi schimbi modul de gândire vis-a-vis de anumite lucruri și să dezvolţi o atitudine pozitivă, sănătoasă. De exemplu, în timp ce majoritatea oamenilor de afaceri au o atitudine negativă față de sistemul de taxe şi impozite, Robert Kiyosaki folosește acest fapt drept motivație pentru a face mai mulți bani.

  1. Experiența te face mai inteligent

Robert Kiyosaki a început să facă afaceri fără a avea mulţi bani, ca majoritatea oamenilor. Prima sa investiție a fost de doar 18.000 de dolari, într-un condominiu din Hawaii, care ia adus ulterior 25 de dolari pe lună. Chiar dacă nu a făcut o mulțime de bani din acea afacere, de fiecare dată când a făcut o nouă investiție, Robert  a devenit mai inteligent pentru că experiența acumulată te face mai inteligent. Așa cum se spune, experiența este cel mai bun profesor.

  1. Nu mai economisiţi banii, speculaţii!

Cu toate că economisirea banilor este percepută ca fiind cel mai înţelept lucru, este foarte important să ne amintim că oamenii care economisesc bani nu pot ține pasul cu fluctuațiile de valoare ale monedei, care slăbesc puterea de cumpărare a acesteia. Este mult mai bine să speculezi şi să anticipezi aceste fluctuații prin investiții înțelepte.

  1. Fixează-ţi ca target acumularea de capital

O afacere bine construită va avea întotdeauna un capital în creştere. Dacă afacerea dvs. va fi centrată pe acumulare de capital, investitorii nu vor întârzia să apară.

  1. Nu-ți fie teamă de pierderi

Niciodată nu vei progresa, dacă te vei teme de pierderi. Cu toții am fost învățați la școală că dacă vom face greșeli, vom fi consideraţi nişte rataţi, dar acest lucru nu se întâmplă în viața reală. Dacă te vei teme de greşeli cu siguranţă nu vei avea nici succes.

  1. Să ştii pentru ce merită să munceşti din greu

Este foarte important să știi pentru ce venituri merită să munceşti din greu. Cele mai multe persoane lucrează pentru venituri care sunt considerabil impozitate în loc să se orienteze către câştigarea unui venit regulat, pasiv, dintr-o activitate antreprenorială.

  1. Proiectarea afacerii în mod corespunzător

O afacere proiectată şi construită în mod corespunzător, nu are nevoie de tine pentru a-şi menține creșterea de capital. Aceasta va avea capacitatea de a strânge bani, în mod automat. Nimeni nu va învesti în produsele tale, dacă afacerea ta are deficienţe de construcţie.

  1. Vremurile grele aduc noi oportunități

Cu toate că fluctuațiile în economia mondială i-ar putea determina pe mulţi să se simtă deprimaţi, este important să ne amintim că vremurile grele pot aduce, de asemenea, noi oportunități. Robert Kiyosaki a făcut o mulțime de bani din investiții în imobiliare, care au devenit mult mai ieftine din cauza crizei economice.

  1. Concentrează-te! (Focus)

Potrivit lui Robert Kiyosaki, cuvântul „FOCUS” reprezintă „urmeză o singură cale până la obţinerea succesului dorit.” Odată ce ai pornit pe calea antreprenoriatului, trebuie să rămâi acolo, mereu concentrat pe obiectivele fixate.

  1. Cu cât dai mai mult cu atât mai mult vei primi

Robert Kiyosaki crede în principiul biblic: „Cu cât dai mai mult, cu atât mai mult vei primi.” Unii oameni doresc să primească mult, în schimb ei nu oferă nimic. Dacă doreşti să primeşti mai mult, trebuie să munceşti mai mult și să oferi mai mult.

Tagged , , , ,

Steve Case: 3 moduri în care poţi deveni bogat cu „Al Treilea Val” al Internetului

„Al Treilea Val” va aduce bogăție antreprenorilor care vor ști să perturbe paradigmele depășite. Tu, vei fi unul dintre ei?

Suntem în mijlocul unei revoluții. The Internet of Things (IoT), care a câștigat legitimitate în anul 2015, se estimează că va creşte, în anul 2020, până la 1,7 trilioane dolari americani, de la 655.8 miliarde dolari americani, cât era în în anul 2014, datorită multor dispozitive, platforme și servicii provenite din on-line care se vor dezvolta. Pentru furnizorii de hardware și software veniturile vor depăși 470 miliarde dolari americani, în anul 2020.

Cum am ajuns aici?

Hai să ne amintim rapid câteva date de context.

Istoria internetului a avut două faze distincte. Primul val a început odată cu crearea lumii online. Oamenii s-au trezit încet cu infama notificare „You’ve got mail”.

Apoi, în jurul anului 2000, a venit al doilea val. Companiile create ne-au ajutat să navigăm online printr-o cantitate uriaşă de informații.

Piețele online, cum ar fi Amazon şi eBay au schimbat modul de vânzare al magazinelor. Au apărut marile platforme media sociale, Facebook și Twitter. Telefoanele inteligente au permis accesul la internet oricând și din orice loc.

Dezvoltatorii de jocuri și dezvoltatorii de aplicații au sărit în al doilea val, cu toată forţa, valorificând pofta consumatorilor de a se angaja și conectă. Considerate produse exclusiviste, pentru cei bogați, telefoanele inteligente, tabletele și PC-urile au devenit necesități, produse de bază.

Acum, internetul este inclus în ţesătura fiecărui aspect al vieții noastre, creând cel de-al treilea val. Devine standard, în casele și mașinile noastre. Orașele inteligente răsar în întreaga lume și industriile care au fost afectate de ineficiență sunt expuse dispariţiei.

Această evoluție fulminantă a atras recent 600 de IoT lideri și investitori la ConnectPreneur, unul dintre cele mai fierbinţi evenimente trimestriale ale regiunii DC. Cu acest prilej, unul dintre pionierii internetului, Steve Case a prezentat previziunile și observațiile sale cu privire la această revoluție, precum şi propriul volum, ajuns deja best-seller, intitulat „The Third Wave”.

În timpul unei discuţii „la gura sobei” cu Wong Tien, creatorul ConnectPreneur, Case a oferit participanților un rezumat al celor trei lucruri de care antreprenorii ar trebui să profite de pe urma revoluției IoT:

1: Parteneriatele sunt esențiale pentru a avea succes.

În al doilea val, am văzut nenumărate companii care au obținut un succes masiv prin crearea unor produse devenite populare care au ajutat oamenii să se conecteze online. Google, Twitter, Linked In și Facebook sunt patru dintre cele mai răsunătoare exemple.

Cu toate acestea, pentru al treilea val, parteneriatele cu „stăpânii căilor de acces din industrie”, vor fi esenţiale pentru a construi credibilitatea și a fructifica momentul. „Doar o mare idee nu va mai fi suficientă”, a spus Case. Companiile vor avea nevoie de o strategie adecvată şi de un parteneriat solid.

De exemplu, companiile care îşi propun să intre pe piața de asistenţă medicală vor avea nevoie de parteneriate cu spitalele şi cu companiile de asistenţă medicală. Această piață cuprinde 1/6 din economia SUA, dar este de notorietate că sistemele sunt lente, ineficiente și costisitoare.

În al treilea val antreprenorii vor trebui să profite de aceste oportunități. Potrivit volumului „The Third Wave”, între anii 2010 și 2014 voalarea start-up-urilor de îngrijire digitală a sănătăţii, a crescut de patru ori.

2: Profită de industriile care se pregătesc să dispară

Este cunoscut faptul că cele mai mari oportunități antreprenoriale vor apărea tocmai din industriile care acum se pregătesc să dispară. În plus, față de piața de asistență medicală, piața produselor alimentare va reprezenta un interes major pentru antreprenorii celui de-al treilea val.

Industria alimentară are o valoare de 5 trilioane de dolari americani. Al treilea val va revoluționa modul în care ne dezvoltăm, depozităm, transportăm și livrăm produsele alimentare.

3: Esenţială va fi perseverența.

Cea mai nouă generaţie de antreprenori a crescut asistând la acumularea bogăției celor proveniţi din al doilea val. Succesul obţinut peste noapte este de domeniul trecutului.

Cei mai de succes antreprenori vor fi cei care se vor simţi confortabil cu disconfortul, care îşi vor asuma riscuri și care vor fi dispuși să sacrifice bugete importante pentru a susţine noi idei. Cei care vor fi dispuși să facă, la un moment dat, un pas înapoi pentru a putea sări trei dintr-o dată, înainte.

Impactul social și nivelul regulilor jocului vor conta deasemenea.

În opinia lui Case, în „Al treilea val” investițiile care vor fuziona cu afacerile tradiționale și filantropice, vor avea prioritate față de investiţiile destinate doar obţinerii profitului pur. Investitorii vor căuta, în special, companiile care le vor asigura şi un impact social semnificativ.

În plus, Case a subliniat faptul că lupta nu se dă doar la nivelul investiţiilor. În 2016, 70% din fondurile de capital de risc au mers către trei state: California, New York și Massachusetts. Statele din mijlocul Americii nu au văzut practic nicio investiție antreprenorială.

„Marea majoritate a Americii se confruntă în special cu latura negativă a avansului tehnologic, cel care crește productivitatea dar reduce masiv numărul locurilor de muncă, fără a beneficia de aceasta în sensul creșterii, pentru că aproape nimeni nu este interesat să investească în construirea unor companii noi și în crearea de noi locuri de muncă”, a explicat Case.

În plus, 90 la sută din investiţii au mers către fondatorii de sex masculin.

Pentru investitorii care vor gândi dincolo de granițele tradiționale și care vor avea încredere în valul de sex feminin a antreprenoriatului, va exista un potențial nelimitat.

Care va fi povestea ta?

Ne aflăm pe valul acestei revoluții, cum vom profita de oportunităţile ivite? Vom alege varianta unei soluții care ne va crea mai multe probleme? Vom vinde suport hardware și software? Vom înveşti în următoarea idee măreaţă? Îl vom descoperi pe următorul Steve Jobs, într-un micuţ oraș din mijlocul Americii?

Vă sugerez să începeţi căutarea răspunsurilor citind lucrarea „The Third Wave”.

Mult noroc!

Tagged , , , , , , , ,

Camelia Bogdan a dispus confiscarea sumei de 1 milion de euro Ioanei Basescu cu refeirire la dosarul BCR

Sursa: Sfin.ro

„Ştiţi, în dosarul BCR, eu am dispus confiscarea şi de la Ioana Băsescu a un milion de euro, că ea a perfectat ilegalitatea, adică toată fraudă prin care 134 de milioane au pătruns pe teritoriul României a fost perfectată de dumneaei. Vă pot trimite hotărârea, nu este nicio problemă, pentru că am trimis-o astăzi şi în dosarul meu de cercetare disciplinară, să fac dovadă că nu am interese la notarul Jean Andrei…

Eu m-am înscris la Secţia I penală; având notă mai mică, m-au repartizat la Secţia II penală. Am intrat cu 9,42. Dosarul ICA trebuia repartizat de ei de când l-au arestat pe Mustaţă, dar în secţie toţi judecătorii au zis să se dea la cine vine la promovare. Eu nu mi-am dorit niciodată să acced la Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti, m-am înscris la Secţia a I-a, greşind mai mult la proba teoretică am fost repartizată la Secţia a II-a. Nu a existat niciodată o întrevedere între mine şi preşedintele Băsescu, nici între mine şi generalul Coldea. Probabil pe generalul Coldea l-am văzut la Ambasada Statelor Unite (3 iulie 2014 – n.r.). Pe Traian Băsescu l-am văzut doar la numire. Nu am vorbit, am stat într-un grup doar cu magistraţii când am fost la Ambasada, înainte de pronunţare. Nimeni nu mi-a cerut mie vreodată vreo soluţie să dau în acest dosar”, a declarat Camelia Bogdan

Tagged , , ,