Pe teren parcă se luptă două echipe de fotbal: una supergalonată cu 11 vedete, dar complet deconectată și enervată de insistența adversarilor și cealaltă de semi-amatori care își joacă meciul vieții. Iar publicul ține categoric cu amatorii. Echipa asta de vedete nu reușește să dea gol și partida este pe cale să se termine cu o mare surpriză. Vedetele recurg la toate subterfugiile, joacă și cu mâna și cu piciorul, se tăvălesc pe iarbă la fiecare atingere cu adversarul pretinzând „Fault!”, îi au pe toți arbitrii de partea lor și totuși ratează toate ocaziile de a marca, inclusiv de la 11 metri, în vreme ce amatorii au înscris un gol incredibil de norocos și acum țin cu dinții de scor.
Domnul Rădulescu face câteva driblinguri extraordinare și parcă-parcă ar convinge publicul să-și schimbe părerea, dar în obsesia de a înscrie golul egalării când, uite, suntem deja în prelungirile partidei, preia mingea cu mâna și își busculează adversarii – ceea ce nu poate stârni decât iritare. Pentru că publicul așteaptă altceva de la vedetele de pe teren. S-a așteptat sa vadă fairplay și nu s-a întâmplat. Marii fotbaliști nu au nevoie de trucuri ca să câștige contra unei echipe de amatori, dar uite că aici s-a ajuns și, fiindcă viața e mai interesantă decât ar trebui să fie, marii fotbaliști sunt pe punctul de a pierde partida în ciuda tuturor eforturilor.
Concret, Eugen Rădulescu le înnoadă picioarele adversarilor atunci când identifică principala problemă a legii:
“in forma initiala, legea incalca flagrant principii de drept care s-au nascut cu sute, daca nu chiar mii de ani in urma, principii pe care se bazeaza insasi fibra juridica a sistemelor de drept din economiile de piata. Practic, legea intervine in contracte incheiate intre parti pentru a schimba in mod arbitrar, de multe ori absolut fara justificare, obiectul contractului in favoarea uneia dintre parti si fara ca cealalta sa aiba posibilitatea de a face ceva in aceasta privinta.
Aceasta prevedere este de o gravitate exceptionala. Ea da practic peste cap un intreg sistem juridic, reprezentand o reglementare fara precedent in lume, dar care devine prin ea insasi un precedent care arunca in derizoriu intreaga logica a sistemului juridic din tara noastra. Daca aceasta lege se va aplica in aceasta forma, ar insemna la limita ca orice contract incheiat intre doua parti poate fi schimbat dupa doi, trei sau zece ani, prin decizia unei terte parti.
Trebuie precizat foarte clar. In forma initiala, legea incalca brutal Codul Comercial, Codul Civil, legile bancare si multe alte reglementari care formeaza baza juridica a unui stat de drept. Implicatiile ar putea fi de-a dreptul devastatoare. Si aceasta explica pozitia publica foarte transanta a Bancii Nationale. BNR nu apara bancile; BNR apara fundamentele economico-financiare ale statului de drept si stabilitatea financiara a tarii. Sunt lucruri care depasesc cu mult problema celor cateva miliarde de lei pe care ar putea sa le piarda bancile din aplicarea legii.”
Atât. Dacă BNR ar s-ar fi mulțumit să invoce doar acest aspect, atunci poate vocea rațiunii ar fi triumfat; poate publicul ar fi realizat că fotbalul este o artă și doar un joc la urma-urmei, un joc în care vedetele din banking excelează. Și n-ai fi avut cum să nu-i aplauzi pe acești jucători, care au valoarea de partea lor.
Dar domnul Rădulescu ratează momentul de glorie fix acum: după acest dribling extraordinar face un henț vizibil și de pe acoperișul stadionului:
“Introducerea unor criterii sociale stricte – precum plafonul de 150.000 euro – este singura optiune ca legea sa ramana cat de cat constitutionala.
Pentru mine ramane de neinteles ingrijorarea unor persoane cu privire la asa-zisa – discriminare – introdusa de aceste amendamente. O asemenea lege, care deroga de la un intreg sistem de drept, ar fi un non-sens daca NU ar fi discriminatorie, adica daca NU s-ar aplica doar unei categorii limitate de persoane – cei care au contractat un credit pentru locuinte in care efectiv locuiesc si sunt in imposibilitate de a-l achita. Acesta reprezinta o forma de ajutor social, iar ajutorul social nu se acorda oricui, ci doar celor care indeplinesc anumite conditii. Dupa parerea mea, tocmai limitarile introduse in aplicarea legii sunt cele care inlatura justificarea pentru o eventuala atacare a legii pentru caracterul neconstitutional, reprezentat de aplicarea ei – totusi! – retroactiva. De aceea, sunt de parere ca discriminarea ar trebui sa fie mult mai clar definita si sa limiteze aplicarea strict la persoanele care au achizitionat o locuinta pe care o folosesc si nu au efectiv posibilitatea sa achite creditul, ca urmare a unor cauze independente de vointa lor.”
Pe înțelesul tuturor: legea este profund anti-constituțională, dar acum, între patru ochi, dacă ne înțelegem la 150 000 de euro, atunci batem palma. Pentru posesorii de datorii mai mici de 150 000 de euro, este OK retroactivitatea legii. Curat murdar!
Ideea că retroativitatea este acceptabilă dacă este însoțită de încă un abuz (discriminarea), pe principiul târguielii din piață ”o mână spală pe alta” sfidează inteligența oricărui cititor. Acesta este tocmai genul de comportament din pricina căruia echipa bankingului nu a făcut o figură frumoasă până acum și nu și-a atras publicul de partea sa. Cum adică, am ajuns să ne propunem ca legea să rămână „cât de cât” constituțională?! Uau…
În afară de acest henț cât roata carului, sfidarea inteligenței vine și din alte argumente, dintre care voi menționa doar unul:
“Din aceasta perspectiva, includerea creditelor din programul Prima Casa in aceasta lege este, pe cat de lipsita de semnificatie directa asupra potentialilor beneficiari, pe atat de grea in consecinte pentru stabilitatea economica si financiara a tarii. Este chiar de neinteles cum un program guvernamental de succes este ingenuncheat cu buna stiinta, desi acesta a avut implicatii favorabile atat asupra reluarii cresterii economice, cat si asupra revigorarii creditului bancar pentru populatie.”
Asta este ca și cum ai spune că trei șuturi în bară valorează mai mult decât un gol și pretinzi tuturor să-ți recunoască victoria. Să fim serioși, aici vorbim de bazele economiei: un program de subvenționare nu poate decât să stimuleze cererea și să urce artificial prețurile, aducând profituri fix pentru speculanții imobiliari – acuzați pe toate vocile astăzi că sunt marii beneficiari ai legii dării în plată! „Program guvernamental de succes”? Păi orice subvenție e de succes, căci doar nu o fi rușine cuiva să o culeagă. În realitate nu despre succes putem vorbi, ci despre eficiența alocării resurselor. Iar aici lucrurile sunt clare: duce programul Prima Casă la o mai bună alocare a resurselor? Nu! Prin urmare este ineficient. Faptul că tocmai el a stat la baza revigorării creditului bancar arată doar cât de inapt este sistemul bancar să crediteze investițiile eficiente.
Acum, serios vorbind, eu simpatizez cu îngrijorarea domnului Rădulescu. Îmi pare rău că s-a ajuns să dezbatem o asemenea lege. Și îmi este clar că oficialii BNR și reprezentanții sectorului bancar fac încercări disperate, prin toate metodele, de a reduce șansele ca legea să fie votată în forma actuală. În această trântă disproporționată cu promotorii legii, reprezentanții banking-ului sunt totuși în suferință vizibilă – și asta datorită imaginii proaste pe care o au băncile. Ei ar trebui să facă ceva în această direcție, nu în altele. Eventual să angajeze un profesionist în PR. Să ia exemplul SRI, care circulă niște poze virale pe Facebook, după care suspină mai toată lumea.