Sursa: Sfin.ro
Iată unul din cele mai nostime (dacă nu ar avea implicații dramatice) argumente împotriva paradisurilor fiscale. Pe scurt, ar fi vorba de faptul că paradisul fiscal încalcă suveranitatea altor state deoarece legislația sa este creată cu scopul de a servi cu precădere non-rezidenții.
„O jurisdicție care păstrează secrete activitățile desfășurate sub egida sa este de fapt un spațiu care emite reglementări cu scopul primordial de a oferi beneficii celor care nu sunt rezidenți în respectiva zonă geografică; aceste prevederi subminează legislația și reglementările impuse de alte jurisdicții și, pe deasupra, creează în mod deliberat o umbrelă a secretului care face ca persoanele din afara jurisdicției care se folosesc de reglementările acesteia să nu poată fi identificate.
Este clar atunci că acțiunile jurisdicțiilor secrete ne oferă justificarea morală de care avem nevoie pentru a întreprinde măsuri împotriva lor. Ele au ales să atace suveranitatea altor locuri pentru a-și promova propria bunăstare. Țările care răspund acestui atac prin impunerea de sancțiuni economice fac asta ca să se apere și să își păstreze suvernitatea. Ele nu atacă pe nimeni. Ca atare, sancțiunile sunt justificate din punct de vedere etic.”
Argumentul este absolut pueril, deși vine din partea uneia din cele mai puternice organizații care militează împotriva paradisurilor fiscale. Există multe asemenea situații în care un stat poate pretinde că suveranitatea i-a fost încălcată deoarece cutare sau cutare alt stat a decis să ducă o politică ce îi produce deservicii majore. De exemplu:
- Când o țară decide să nu imite politica monetară inflaționistă a altui stat, atunci acest lucru poate fi interpretat ca o agresiune. Dacă restul lumii nu-și ancorează monedele de dolarul american inflaționist, ci le lasă să se aprecieze, atunci dolarul se va deprecia rapid și vom asista la o fugă a capitalului din activele denominate în dolari către cele exprimate în alte monede. Așa s-a întâmplat de pildă înainte de abandonarea etalonului-aur, când Franța și Germania au refuzat să tipărească bani în aceeași măsură cu SUA, au cerut convertirea propriilor rezerve valutare în aur și, în cele din urmă, au impus ruperea sistemului de la Bretton Woods.
- Când un stat sau o uniune de state oferă subvenții grase fermierilor (să o numim Uniunea Europeană!), atunci aceștia sunt în măsură să ducă în faliment agricultura țărilor vecine. Acestea din urmă ar avea astfel un motiv moral pentru a porni o agresiune împotriva furnizorilor de subvenții. Un caz asemănător foarte recent este cel al dumping-ului practicat de China la exporturile de oțel către SUA. Alt caz: creșterea producției americane de petrol din șisturi prezintă o provocare strategică pentru ceilalți exportatori de petrol, ducându-i chiar în cvasi-faliment (Venezuela).
Problema este cumva insurmontabilă și rezultă din ceea ce se cheamă „globalizare”. Acțiunile unui stat se repercutează inevitabil asupra altor state. Dacă argumentul supăraților pe paradisurile fiscale ar fi acceptat, atunci el ar justifica ducerea a sute de războaie între toate statele lumii.
Și uite așa ne-am împotmolit în această chestiune, ceea ce ne arată că am omis ceva. Supărăcioșii au omis să judece din punct de vedere moral tocmai legislația statului din care se refugiază investitorii. Care este statutul moral al unei legislații care instituie o impozitare aspră? Un caz recent: cât de corect este ca ANAF să dea pe goarnă (fără alte precizări) informații despre datornicii la stat? De ce statele care impun taxe mari și publică la gazeta de perete informații despre cei care nu plătesc au tot dreptul să facă acest lucru, iar statele care decid să impună taxe mici și să nu colecteze/divulge informații despre contribuabili nu au acest drept?