Sursa: Sfin.ro
Dacă tabloidizarea presei nu mai e un motiv de dezbatere, ci o realitate, interesant devine modul cum se segmentează zona tabloidă a pieței. România urmează în linii mari trendurile mondiale, dar cu observația că așa-numitele branduri quality sunt mult mai afectate.
În 2008, anul de vârf al pieței media, publicații ca Evenimentul zilei vindeau peste 50 de mii de exemplare, iar tirajul Libertății se apropia de 300 de mii. Astăzi, Evenimentul vinde în jur de 12 mii de exemplare, iar România liberă, Adevărul sau Jurnalul, mai puțin de 10 mii.Click!, cel mai popular titlu din România, a scăzut și el, recent, sub 100 de mii de exemplare, în timp ce Libertatea distribuie aproape 59 de mii. Scăderea presei scrise, dată și de migrarea publicului către online, e relevantă fiindcă tradițional, jurnalismul serios se făcea, în România și nu numai, în marile cotidiene de hârtie. Nu e vorba, însă, doar de micșorarea vânzărilor, ci și de degradare calitativă.
Fostele ziare de referință. Multe dintre ele subordonate politic și orientate către online chiar și atunci când mai au ediție tipărită, fostele quality-uri se văd cu ochiul liber ca o amestecătură de materiale serioase și aiureli tabloide. Impresia este accentuată de așa-numitele cross-uri, trimiterile către publicații din același grup sau partenere din josul home page-urilor. Pe Adevărul, găsești ceva mai jos de editorialele lui Andrei Pleșu informații provenite din Click! despre logodnicul mort al mamei unei domnișoare pe nume Anca Serea – și asta se întâmplă pe toate site-urile mari de informație; am ales Adevărul fiindcă este, probabil, cea mai relevantă publicație mare de pe piață, la ora actuală.
Alunecarea către tabloid reprezintă și o tentativă de adaptare a sumarului la noul mediu online. E drept, publicul de online vrea mai puțin politic și mai mult umor în principiu, dar rețetele internaționale gen Mic.com sau Vox.com arată că asta nu înseamnă neapărat tabloidizare.
Fostele televiziuni de știri și ficționalizarea politicului. Cu excepția Digi24 și, curios, a jurnalelor Antenei 3 într-o anumită măsură, știrile livrate de aceste posturi sunt din ce în ce mai puține, neconvingătoare și prost montate. Ceea ce contează sunt segmentele de talk-show din prime-time, unde analiștii-vedetă își debitează discursurile sectare. Aici se vede și un anumit gen de tabloidizare a politicului. Afilierea partizană se asortează cu un discurs simplist și violent, inaugurat de Antena 3 la Sinteza zilei, care în versiunea de început era o Commedia dell’Arte foarte bine repartizată pe personaje: Gâdea-ascultătorul, Stan-clovnul, Cristoiu-sapiențialul, Paler-titanul. Lucrurile s-au mai schimbat de atunci, dar asta înseamnă și că moderatori altădată respectați ca Radu Moraru sau Robert Turcescu au ajuns la periferia meseriei, cu un discurs de asemeni sectar și inflamat.
Scenariile, blufurile media și intoxicările puse în circulație de unii moderatori ficționalizează segmentele politice ale grilelor, până la punctul la care, în termenii lui Baudrillard, televiziunea trece din stadiul reprezentării malefice, al denaturării realității, în cel al reprezentării vrăjitorești, care maschează absența unei realități profunde, cu aspirații către simulacrul pur.
Marile show-uri, late night-ul și access-ul. Odată cu apariția la noi a formatelor de prime-time gen Românii au talent, ne-am adus aminte de faptul că divertismentul TV nu e în mod obligatoriu ieftin, tabloid, suprasexualizat sau scabros, chiar dacă nu e o afacere pentru intelectuali. Emisiunile de după-amiază și cele de după ora 23.00 au devenit din ce în ce mai mult așa. Trendul a fost dat de Accesul direct al Antenei 1, care a dus la repoziționarea lui Măruță, pe PRO TV (unde simptomatică e schimbarea de nume din 2013, din Happy Hour înLa Măruță). În late night, acest gen de format monden s-a impus mai degrabă pe Kanal D, prin ceea ce se numea la vremea respectivă Cancan TV și a devenit ulterior Wowbiz. Emisiunile de acest tip au mai multe caracteristici comune: colportează, de regulă, pseudo-vedete și așa-numitele asistente. Cei cărora nu le e clar cu ce se ocupă, exact, acestea le pot găsi în dosare de proxenetism, la Parchet. Ingredientul principal al acestui gen de program e, pe lângă scandalul obligatoriu, un anumit gen de umilire cu accente misogine a frumoaselor prezentate, pe de altă parte, ca dezirabile. Din acest punct de vedere, Capatos a depășit Wowbiz. La Kanal D, lucrurile se fac comparativ cu măsură, probabil urmând indicațiile directorului de conținut, Fatih Salis, care vine dintr-o țară mai conservatoare cu valorile familiale și decența, Turcia.
Show-urile de nișă pe televiziuni mari. Dacă PRO TV-ul lui Adrian Sârbu, în primul rând, dar și Antena 1, au meritul de a fi sincronizat piața TV românească cu mari formate globale ca Vocea României sau X Factor, o bună parte din producțiile care intră în ultimii ani pe post sunt formate ieftine, de amploare mai mică, mai potrivite pentru posturile fără mari ambiții din piețe dezvoltate. Multe dintre aceste formate funcționează mulțumitor și aduc beneficii televiziunilor care țin inevitabil ochii și pe costuri. Dacă comparăm încărcătura aspirațională a marilor talent show-uri cu ceea ce se întâmplă în Splash! Vedete la apă sau Ferma vedetelor,ca să nu mai vorbim de rateuri caLecții de viață, vedem diferențe destul de importante.
Site-urile cu enormități. Apariția unui nou val de site-uri pline de enormități, de la Expunere.com la Nationalisti.ro, se vede cu ochiul liber pe Facebook și nu numai. Am scris deja despre faptul că astfel de site-uri depășesc uneori o jumătate de milion de vizitatori unici pe săptămână. Deși s-a vorbit de propagandă rusească, aceste publicații distribuie de regulă denaturări grosiere sau invenții pure și simple, pescuite din surse obscure. Dacă tabloidele pe stil vechi se ocupă mai degrabă de (pseudo-)celebrități, pe site-urile de tip nou povești cu trimitere (geo-)politică sau spiritualistă – chiar dacă aceasta din urmă înseamnă Arsenie Boca și leacuri miraculoase anti-cancer. Oarecum, site-urile de acest tip reinventează o tematică de ani ‘90, când publicații caInfractorul, Dracula sau Revista fenomenelor paranormale făceau ceva surprinzător de apropiat.
Dacă site-urile cu invenții sau trash TV-ul sunt fenomene globale, cvasi-dispariția presei serioase este caracteristică pentru România. Veștile bune, ca supraviețuirea Dilemei vechi,apariția Historiasau site-urile gen Casa Jurnalistului sunt rare și de nișă pe acest segment. Presa cu pretenții de la noi nu a avut însă nici o tradiție centenară, ca în alte piețe, și nici banii necesari pentru a rezista în noul context de piață. Atunci când a venit criza, politicul nu a avut mari probleme în a anexa publicații altădată respectate sau jurnaliști cu reputație bună. TVR e-n perpetuă criză financiară, fără bugete de programe, iar PRO TV e controlat atent la costuri de noul management. Singurele vești bune ar putea veni, în anii următori, de pe nișele care au început să producă mici motive de optimism.