Școala austriacă de economie a fost fondată în 1871, odată cu publicarea lucrării lui Carl Menger, “Principiile economiei”. Menger, alături de William Stanley Jevons șiLeon Walras, a dezvoltat teoria marginalismului în analiza economică. Menger a dedicat lucrarea sa, “Principiile economiei”, colegului său german, William Roscher, o figură proeminentă în școala istorică germană, școală cu puternice influențe în țările vorbitoare de limbă germană. În volumul său, Menger susține că analiza economică este universal aplicabilă și la baza analizei trebuie să se afle individul și alegerile sale. Iar alegerile sunt determinate de preferințele individuale subiective și logica marginală a luării deciziilor (vezimarginalismul). Potrivit lui Menger, logica selecției constituie piatra de temelie a unei teorii economice universal valabilă. Pe de altă parte, potrivit școlii tradiționale germane, știința economică nu este capabilă să genereze principii universal valabile, iar cercetarea științifică ar trebui să se bazeze pe o analiză istorică minuțioasă. Școala traditioanală germană afirmă că economiștii clasici englezi greșeau crezând în legi economice care transcend timpul și granițele teritoriale.
“Principiile economiei” a lui Menger, lucrare bazată pe analiza marginală, reafirma poziția politico-economică clasică a legilor universale. Studenții lui Roscher, în special, Gustav Schmoller, l-au criticat pe Menger că susținea această teorie iar lucrării lui Menger și ale discipolilor săi, Eugen Böhm-Bawerk și Friedrich Wieser, i-au atribuit numele peiorativ “Școala Austrică”, datorită posturilor universitare deținute la Universitatea din Viena. Și termenul a rămas.
După 1930, niciun economist de la Universitatea din Viena ori de la oricare altă facultate austriacă nu s-a mai remarcat în așa numita școală austriacă de economie. În anii€’30, ’40, școala austriacă a avansat în Anglia și în Statele Unite ale Americii iar intelectualii care îmbrățișau această abordare a științei economice aparțineau în principal de London School of Economics (1931 – 1950), New York University (1944), Auburn University (1983 ) și George Mason University (1981). Multe dintre ideile unor mari economiști autrieci ai secolului douăzeci precum Ludwig von Mises și F. A. Hayek au la bază principiile unor economiști clasici ca Adam Smith și David Hume, ori ale unor profesioniști de la începutul secolului douăzeci, precum Knut Wicksell, ori Menger, Böhm-Bawerk, și Friedrich von Wieser.
Această diversitate de idei în știința economică este și mai pronunțată la economiștii aparținând școlii austriece contemporane, aceștia fiind influențați de personalitățile din economia modernă, printre care: Armen Alchian, James Buchanan, Ronald Coase, Harold Demsetz, Axel Leijonhufvud, Douglass North, Mancur Olson, Vernon Smith, Gordon Tullock, Leland Yeager, și Oliver Williamson, sau Israel Kirzner și Murray Rothbard.
Dacă, pe de o parte, s-ar putea afirma că o școală austriacă distinctă operează în cadrul profesiei economice actuale, pe de altă parte se poate susține că eticheta ”austriac” nu mai posedă niciun înţeles semnificativ. În acest articol mă concentrez asupra principalelor afirmaţii privind economia în care cred aşa-numiţii “austrieci”.
Știința economică
Afirmaţia 1: Numai oamenii pot face alegeri.
Individul, cu planurile și scopurile sale, stă la baza tuturor analizelor economice. Numai indivizii pot face alegeri, entitățile colective nu au această abilitate. Principala sarcină a analizei economice este de a face fenomenul economic inteligibil, punând la baza lui obiectivele și planurile individului. Sarcina secundară a analizei economice constă în studierea consecințelor neintenţionate generate de alegerile individuale.
Afirmaţia 2: Studiul pieței se referă în principal la analiza schimbului și la instituțiile în cadrul cărora schimburile se produc.
Prețurile și economia de piață sunt cel mai bine definite ca și “catalaxii”, prin urmare știința care studiază ordinea pieţei se află sub incidența “catalacticii”. Termenii provin de la cuvântul grecesc “katallaxy” care înseamnă “a schimba” și “străini deveniți prieteni datorită relațiilor de schimb”. Catalactica este, așadar, știința centrată pe relațiile de schimb ce apar în cadrul piețelor, pe negocierea ce caracterizează procesul de schimb si pe instituțiile în cadrul cărora schimburile au loc.
Afirmaţia 3: “Faptele” în științele sociale reprezintă ceea ce oamenii cred și gândesc
Spre deosebire de științele exacte, științele sociale au la bază scopurile şi planurile indivizilor. Dacă, în științele exacte, eliminarea antropomorfismului, respectiv a scopurilor și planurilor subiectului a generat descoperiri senzaționale, eliminarea scopurilor și planurilor individului în științele sociale înseamnă, a elimina studiul comportamentului uman propriu-zis. În ştiinţele sociale “datele” despre lumea înconjurătoare sunt generate de ceea ce “actorii” acestei lumi, deci indivizii, gândesc și își doresc.
Importanța pe care oamenii o acordă obiectelor, acțiunilor, locurilor, celorlalți oameni determină modul lor de orientare în luarea deciziilor. Scopul științelor umane este înțelegerea și nu predicția. Științele sociale își pot atinge scopul deorece noi suntem propriul nostru comportament, deci deținem o cunoaștere internă, pe când științele exacte se bazează pe o cunoaștere din exterior. Putem înțelege scopurile și planurile celorlalți indivizi deorece noi înșine suntem actori umani.
Experimentul clasic folosit pentru a reda diferența esențială dintre științele exacte și cele sociale se referă la un marțian care urmărește “informaţia” din Gara Centrală din New York. Marțianul nostru poate observa că atunci când acele ceasornicului indică ora 800 se produce o mare agitație pe măsură ce oamenii părăsesc trenurile iar când ceasornicul indică oră 1700 aceeași agitație reapare când oamenii reintră în trenuri și pleacă. Dar, până când marțianul nu va ajunge să înțeleagă scopul acestei agitații – navetă (de) la locul de muncă – interpretarea doar “ştiinţifică” a acestei informații va fi limitată. Științele sociale diferă de ştiinţele exacte iar noi le sărăcim când încercăm să le modelăm după cele exacte.
Microeconomie
Afirmaţia 4: Utilitatea și costurile sunt subiective.
Toate fenomenele economice sunt trecute prin filtrul minții umane. După 1870 economiștii s-au pus de accord asupra faptului că valoarea este subiectivă dar, urmându-l peAlfred Marshall, mulți au susținut că latura costului este determinată de fapte obiective. Marshall a pretins că așa cum ambele lame ale foarfecii taie o bucată de hârtie, așa și valoarea subiectivă împreună cu costul obiectiv contribuie la stabilirea prețului (veziMicroeconomia). Dar, Marshall a omis să recunoască că și costurile sunt subiective, întrucât el însuși este determinat de valoarea unor utilizări alternative a resurselor limitate. Este adevărat că ambele lame ale foarfecii taie hârtia, dar “lama” cererii este determinată de evaluările subiective ale indivizilor.
Pentru a acționa, individul trebuie să aleagă; va selecta o anumită variantă, nu le poate alege pe toate. Concentrarea pe existența alternativelor conduce la unul din conceptele definitorii ale gândirii economice: costul de oportunitate. Costul oricărei acțiuni este valoarea celei mai bune alternative dintre cele la care s-a renunțat. Din moment ce alternativa nerealizabilă, prin definiție, nu este niciodată aleasă, individul compară între ele beneficiile așteptate de la variantele disponibile.
Afirmaţia 5: Sistemul prețurilor reduce costurile informării necesară indivizilor pentru a lua o decizie.
Prețul rezumă termenii schimbului pe piață. Sistemul prețurilor indică participanțilorinformația relevantă, ajutându-i să obțină avantaje reciproce de pe urma schimburilor. În binecunoscutul exemplu al lui Hayek, când indivizii observă că prețul cositorului a crescut, ei nu trebuie să știe dacă modificarea prețului a fost generată de creștereacererii sau diminuarea ofertei. Oricare ar fi fost cauza, creșterea prețului îi va determina să îl utilizeze cu mai mult raționament. Prețurile de piață se modifică rapid atunci când factorii care îl influențează se schimbă, iar acest fapt va determina ca și indivizii să se adapteze rapid.
Afirmaţia 6: Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie este o condiție necesară calculului economic rațional
Economiștii și intelectualii sociali au admis cu mult timp în urmă că proprietatea privată stimulează alocarea eficientă a resurselor limitate. Dar, adepții socialismuluiconsiderau că acesta poate înlătura acest atu al proprietății private, schimbând natura umană. Ludwig von Mises a demonstrat că, dacă schimbarea naturii umane ar avea loc, socialismul ar eșua totuşi din cauza incapacității decidenților economici de a identifica variantele de utilizare a resurselor. Mises consideră că fără proprietate privată, nu ar exista nicio piață pentru mijloacele de producție, așadar, niciun preț pentru acestea. Iar fără prețurile care reflectă relativa limitare/raritate a mijloacelor de producție, decidenții economici nu ar fi capabili să calculeze alternativele de utilizare a mijloacelor de producție.
Afirmaţia 7: Piața concurenţială este un proces antreprenorial de inovare
Mulți economiști consideră concurenţa ca fiind o stare de fapt. Dar, termenul “concurenţă” presupune o activitate. Dacă concurenţa ar fi o stare de fapt, întreprinzătorul nu ar avea niciun rol. Dar, pentru că concurenţa este o activitate, întreprinzătorul joacă un rol important ca agent al schimbării, care atrage sau împinge piața în noi direcții. Întreprinzătorul este atent la oportunități neexploatate. Identificând oportunități, întreprinzătorul obține profituri.
Învățarea generată de identificarea câștigurilor obținute de pe urma schimburilor orientează piața spre o alocare mai eficientă a resurselor. Inovația antreprenorială garantează faptul că piața liberă se mișcă înspre cea mai eficientă alocare a resurselor. Mai mult, ispita profitului îi determină pe întreprinzători să realizeze inovații care măresc capacitatea productivă. Pentru un întreprinzător capabil să identifice oportunități, imperfecțiunile de azi sunt profitul[1] de mâine. Prețurile și economia de piață sunt instrumente de învățare care ghidează indivizii spre descoperirea de câștiguri reciproce și utilizarea eficientă a resurselor limitate.
Macroeconomie
Afirmaţia 8: Banii nu sunt neutri.
Banii sunt definiți ca mijloc de schimb. Dacă guvernul denaturează unitatea monetară, schimbul e denaturat și el. Scopul politicii monetare ar trebui să fie acela de a diminua aceste distorsiuni. Orice creștere a ofertei de bani ce nu este contrabalansată de o creștere a cererii de monedă va conduce la inflație. Dar, prețurile nu se ajustează automat. Unele ajustări se produc mai repede decât altele, ceea ce înseamnă că prețurile relative se schimbă. Fiecare din aceste modificări își exercită influența asupra schimburilor și a producției. Banii, așadar, nu sunt neutri.
Importanța acestei afirmaţii devine evidentă în discuția despre costurile inflației. Teoria cantitativă a banilor afirmă, corect, că tipărirea banilor nu produce mai multă bogăție. Așadar, dacă guvernul dublează cantitatea de bani, puterea de cumpărare a individului nu se va dubla din cauza dublării prețurilor. Dar, dacă teoria cantitativă a banilor reprezintă un progres important în știința economică, o interpretare mecanică a acestei teorii subestimeaza costurile politicii inflaționiste. Dacă prețurile doar s-ar dubla atunci când guvernul dublează oferta de bani, atunci agenții economici ar putea anticipa această ajustare a prețurilor urmărind valoarea ofertei de bani și și-ar ajusta corespunzător comportamentul. Costul inflației ar fi așadar minim.
Dar inflația este dăunătoare social din mai multe puncte de vedere. În primul rând, chiar și inflația anticipată distruge încrederea cetățenilor în guvern întrucât acesta, folosind inflația, confiscă avuția cetățenilor. În al doilea rând, inflația neanticipată este redistributivă din moment ce datornicii câștigă în detrimentul creditorilor. În al treilea rând, populația nu poate anticipa în totalitate inflația și pentru că banii sunt adăugați altundeva în sistem – de exemplu prin cumpărare de obligațiuni de către guvern – unele prețuri (de exemplu prețul obligațiunilor) se modifică înaintea altor prețuri, ceea ce înseamnă că inflația deformează termenii schimbului şi producția.
Din moment ce banii sunt elementul de legătură între aproape toate tranzacțiile aparținând economiei moderne, distorsiunile monetare afectează aceste tranzacții. Așadar, scopul politicii monetare ar trebui să fie minimizarea acestor distorsiuni monetare, tocmai pentru că banii nu sunt neutri[2].
Afirmaţia 9: Structura capitalului se compune din bunuri diverse cu utilizări multiple.
Chiar în acest moment, oameni în Detroit, Stuttgart și Tokyo proiectează mașini ce nu vor fi cumpărate în următorii 10 ani. Cum știu ei să aloce resursele pentru îndeplinirea unui asemenea obiectiv? Producția se bazează întotdeauna pe o cerere incertă în viitor iar procesul de producție necesită diverse etape de investiții variind de la cele mai îndepărtate (extracția de minereu de fier) până la cele imediate (dealer de mașini). Valoarea tuturor bunurilor unui producător este egală cu valoarea pe care consumatorii o acordă bunurilor produse. Planurile de producție armonizează resursele în cea mai eficientă structură pentru a realiza produsul final în modul cel mai eficient posibil.
Dacă bunurile de capital ar fi omogene, ar putea fi utilizate pentru producția bunurilor finale dorite de către consumatori. Dacă ar apărea greșeli, resursele ar putea fi realocate rapid, cu costuri minime, către producția bunurilor solicitate. Dar, bunurile de capital sunt eterogene și au multiple întrebuințări; o uzină auto poate produce mașini, dar nu și cipuri pentru calculator. Sistemul complex de orientare a capitalului către producția de diverse bunuri pentru consumatori este guvernat de semnalele pe care prețurile le dau și de calculele economice atente ale investitorilor. Dacă sistemul de prețuri este distorsionat, investorii vor aloca greșit bunurile de capital. O data ce erorile vor fi descoperite, agenții economici își vor reorienta investițiile, dar între timp resursele vor fi pierdute[3].
Afirmaţia 10: Instituțiile sociale reflectă adesea acțiunile indivizilor, dar nu și tipul acestora
Multe dintre instituții și politici nu sunt rezultatul direct al anumitor acțiuni ci sunt rezultatul unor acțiuni desfășurate pentru a atinge alte scopuri.
Dacă un student ce se grăbește să ajungă la oră în luna ianuarie, o ia de-a dreptul prin zăpadă, urme ale pașilor săi prin zăpada vor fi observate de alți studenți. Aceștia vor urma și ei aceeași cale, creând astfel o poteca prin zăpadă. Chiar dacă scopul lor e doar să scurteze drumul până la clasă, ei vor crea o potecă ce îi ajută si pe alți studenți să atingă același obiectiv mai ușor. “Poteca prin zapadă” este un exemplu de “produs al acțiunii, și nu al intenției indivizilor” (Hayek 1948, p. 7).
Economia de piață și sistemul de prețuri sunt exemple ale aceluiași proces. Oamenii nu intenționează să creeze sisteme complexe de schimb și de prețuri care formează practic economia de piață. Intenția lor este doar aceea de a-și îmbunătăți propria viață, dar comportamentul lor generează sistemul de piață. Banii, legea, limba, știința, etc, sunt fenomene sociale generate nu de intenția indivizilor, ci rezultate din dorința acestora de a progresa, conducând la apariția acestor fenomene utile întregii societăți[4].
Implicațiile acestor zece afirmaţii sunt semnificative. Dacă ele s-ar aplica, teoria economică s-ar baza pe logica verbală iar activitatea practică ar fi centrată pe fapte istorice. În ceea ce privește politica publică, îndoieli serioase ar apărea referitor la capacitatea oficialilor guvernamentali de a interveni optim în sistemul economic, ca să nu mai vorbim de abilitatea acestora de a conduce economia.
Poate că economiștii ar trebui să adopte principiul de bază al medicilor: “În primul rând să nu faci rău”. Economia de piață rezultă din dorința naturală a indivizilor de a-și îmbunătăți situația economică ce conduce la descoperirea de schimburi reciproc benefice, contribuind astfel la atingerea obiectivului. Adam Smith a fost primul care a sintetizat această idee în cartea sa “Avutia natiunilor”. În secolul douăzeci, economiștii Școlii austriece au fost cei mai hotărâți partizani ai acestui mesaj, nu neapărat din cauza unui angajament ideologic precedent, ci datorită logicii argumentelor lor.
😀 Aaa, că mașina ar mai putea avea probleme și cu supapele și cu EGR-ul, asta e cu totul, dar cu totul altă treabă, care trebuie investigată separat. Carevasăzică, analiștii cred că dacă schimbăm distribuția avuției, la fel cum schimbăm distribuția la mașină, hardughia va merge cel puțin la fel de bine ca înainte; că doar nu are de ce să meargă mai prost.
