Tag Archives: bnr

Politica economica a Romaniei e gresita atat global cat si pe segmente

Sursa: Sfin.ro

Politica economica a Romaniei nu greseste sistematic in aceeasi directie.

Greseste, analizeaza, emite materiale de propaganda “justificative”, greseste iar, analizeaza …

Nu degeaba avem o crestere medie de sub 1% in ultimii 25 de ani.

Politica economica a Romaniei greseste atat global cat si pe segmente.

Un exemplu graitor este abordarea aderarii la euro.

Romania a tot lansat tinte de aderare la euro de la 2010 la 2012, de la 2015 la 2019. Aceste lansari au fost insotite desigur de comitete si comisii, saratele si covrigei, planuri de transport de numerar si alte cele.

Initial greseala fundamentala a fost eurizarea accelerata a economiei fara a lua in calcul necesitatea de a dubla convergenta nominala cu cea reala. Accelerarea in directia gresita a dus la aprecierea leului spre 3,05, blocarea cetatenilor in credite in valuta luate la cursuri nesustenabile, sicanarea exportatorilor romani.

Criza din Romania a fost rezultatul unor greseli crase de Politica economica.

Realizand probabil dupa criza intregul set de greseli, decidentii romani au inceput sa accelereze in cealalta directie pentru a sterge din memoria contemporanilor eurizarea fortata a economiei.

Astazi aflam urmatoarele:
“Februarie 2016 este prima luna dupa septembrie 2007 in care valoarea creditelor in lei acordate populatiei a depasit soldul imprumuturilor in valuta acordate persoanelor fizice, potrivit seriilor lunare publicate de BNR.” Sursa aici http://m.ziare.com/bani/romanii-si-creditele-ce-s-a-intamplat-pentru-prima-data-in-ultimii-8-ani-1414310-font3

Recent consilierii BNR anunta cresterea dobanzilor la lei tocmai cand populatia a trecut pe lei, desigur in contratimp cu restul lumii civilizate.

Romania chiar insista sa adere la euro or doar vrea sa experimenteze pe romani, indiferent de costurile la nivel individual?

Citeste mai mult pe Lucianisar.ro

Tagged , , , , , , ,

Recapitalizare interna sau dare in plata…

Sursa: Sfin.ro

Cand te gandesti la doua bucati de legislatie bancara recenta “bail-in” tradusa in romana prin “recapitalizare interna” si la darea in plata o buna analogie a fost sugerata de un prieten: dulai versus catelandri.

Conotatiile gaselnitei sunt multiple si baleiaza de la
– cine a propus legea: reprezentanti ai autoritatii versus simpli parlamentari,
– la impactul pe care il poate avea asupra persoanelor fizice (indestulare posibila din depozitele deponentilor pentru capitalizarea unei banci cu probleme versus inchiderea datoriei prin cedarea unui apartament)
– la modul in care a fost mediatizat subiectul ( pe sestache la recapitalizarea interna speriati probabil fiind vectorii de imagine de latratul potential al dulailor versus cu multa patima si indestulati de lobby pentru a acoperi corul modest al catelandrilor in cazul darii in plata).

In data de 1 ianuarie 2016 a intrat in vigoare legea 312/2015 privind recapitalizarea interna. Prin acest instrument autoritatile pot sa impuna pierderi creditorilor unei institutii bancare (deponenti) sau sa transforme in actiuni anumite datorii. Ordinea este “Acționari, Deținătorii de alte instrumente de capital, Alți creditori subordonați, Creditori chirografari, Persoane fizice, microîntreprinderi și întreprinderi mici și mijlocii deținătoare de depozite în valoare mai mare de 100.000 euro (doar cu sumele ce depășesc limita garantată), Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, în locul deponenților acoperiți (garantați).”

Pentru o interpretare personala privind recapitalizarea interna poate fi consultat blogul BNR:

http://www.opiniibnr.ro/index.php/80-politica-monetara/84-recapitalizarea-interna-bail-in-cum-functioneaza-cine-si-cum-poate-fi-

Doar pentru a exemplifica o singura speta posibila: daca tii bani la banca si la 1 ianuarie 2016 aveai peste 100 de mii de euro intr-un depozit cu maturitate de peste 7 zile ar trebui sa speri ca secretul bancar nu naste monstri.

Situatiile sunt multiple dupa cum reiese din lista de mai sus.

E “retroactiva ” legea? E “neconstitutionala”?Conteaza inca o intrebare retorica care nu este inimos dezbatuta in spatiul public cu referire la termeni lax tratati?

Dulai versus catelandri.

In prezent ca si client al bancilor trebuie sa crezi ca in conditii de secret bancar cei care supravegheaza bancile nu o rateaza cum a facut-o ASF-ul cu Carpatica Asigurari.

Probabil ca trecutul formator de experienta profesionala si atitudine cu Bancorex, Nova Bank, Dacia Felix etc. va fi de mare ajutor.

Tagged , , , , , , ,

BNR si Sergiu Oprescu – Premiul pentru cea mai proasta campanie de comunicare

Sursa: Sfin

Pe teren parcă se luptă două echipe de fotbal: una supergalonată cu 11 vedete, dar complet deconectată și enervată de insistența adversarilor și cealaltă de semi-amatori care își joacă meciul vieții. Iar publicul ține categoric cu amatorii. Echipa asta de vedete nu reușește să dea gol și partida este pe cale să se termine cu o mare surpriză. Vedetele recurg la toate subterfugiile, joacă și cu mâna și cu piciorul, se tăvălesc pe iarbă la fiecare atingere cu adversarul pretinzând „Fault!”, îi au pe toți arbitrii de partea lor și totuși ratează toate ocaziile de a marca, inclusiv de la 11 metri, în vreme ce amatorii au înscris un gol incredibil de norocos și acum țin cu dinții de scor.

Domnul Rădulescu face câteva driblinguri extraordinare și parcă-parcă ar convinge publicul să-și schimbe părerea, dar în obsesia de a înscrie golul egalării când, uite, suntem deja în prelungirile partidei, preia mingea cu mâna și își busculează adversarii – ceea ce nu poate stârni decât iritare. Pentru că publicul așteaptă altceva de la vedetele de pe teren. S-a așteptat sa vadă fairplay și nu s-a întâmplat. Marii fotbaliști nu au nevoie de trucuri ca să câștige contra unei echipe de amatori, dar uite că aici s-a ajuns și, fiindcă viața e mai interesantă decât ar trebui să fie, marii fotbaliști sunt pe punctul de a pierde partida în ciuda tuturor eforturilor.

legea darii in plata

Concret, Eugen Rădulescu le înnoadă picioarele adversarilor atunci când identifică principala problemă a legii:

“in forma initiala, legea incalca flagrant principii de drept care s-au nascut cu sute, daca nu chiar mii de ani in urma, principii pe care se bazeaza insasi fibra juridica a sistemelor de drept din economiile de piata. Practic, legea intervine in contracte incheiate intre parti pentru a schimba in mod arbitrar, de multe ori absolut fara justificare, obiectul contractului in favoarea uneia dintre parti si fara ca cealalta sa aiba posibilitatea de a face ceva in aceasta privinta.

Aceasta prevedere este de o gravitate exceptionala. Ea da practic peste cap un intreg sistem juridic, reprezentand o reglementare fara precedent in lume, dar care devine prin ea insasi un precedent care arunca in derizoriu intreaga logica a sistemului juridic din tara noastra. Daca aceasta lege se va aplica in aceasta forma, ar insemna la limita ca orice contract incheiat intre doua parti poate fi schimbat dupa doi, trei sau zece ani, prin decizia unei terte parti.

Trebuie precizat foarte clar. In forma initiala, legea incalca brutal Codul Comercial, Codul Civil, legile bancare si multe alte reglementari care formeaza baza juridica a unui stat de drept. Implicatiile ar putea fi de-a dreptul devastatoare. Si aceasta explica pozitia publica foarte transanta a Bancii Nationale. BNR nu apara bancile; BNR apara fundamentele economico-financiare ale statului de drept si stabilitatea financiara a tarii. Sunt lucruri care depasesc cu mult problema celor cateva miliarde de lei pe care ar putea sa le piarda bancile din aplicarea legii.”

Atât. Dacă BNR ar s-ar fi mulțumit să invoce doar acest aspect, atunci poate vocea rațiunii ar fi triumfat; poate publicul ar fi realizat că fotbalul este o artă și doar un joc la urma-urmei, un joc în care vedetele din banking excelează. Și n-ai fi avut cum să nu-i aplauzi pe acești jucători, care au valoarea de partea lor.

Dar domnul Rădulescu ratează momentul de glorie fix acum: după acest dribling extraordinar face un henț vizibil și de pe acoperișul stadionului:

“Introducerea unor criterii sociale stricte – precum plafonul de 150.000 euro – este singura optiune ca legea sa ramana cat de cat constitutionala.
Pentru mine ramane de neinteles ingrijorarea unor persoane cu privire la asa-zisa – discriminare – introdusa de aceste amendamente. O asemenea lege, care deroga de la un intreg sistem de drept, ar fi un non-sens daca NU ar fi discriminatorie, adica daca NU s-ar aplica doar unei categorii limitate de persoane – cei care au contractat un credit pentru locuinte in care efectiv locuiesc si sunt in imposibilitate de a-l achita. Acesta reprezinta o forma de ajutor social, iar ajutorul social nu se acorda oricui, ci doar celor care indeplinesc anumite conditii. Dupa parerea mea, tocmai limitarile introduse in aplicarea legii sunt cele care inlatura justificarea pentru o eventuala atacare a legii pentru caracterul neconstitutional, reprezentat de aplicarea ei – totusi! – retroactiva. De aceea, sunt de parere ca discriminarea ar trebui sa fie mult mai clar definita si sa limiteze aplicarea strict la persoanele care au achizitionat o locuinta pe care o folosesc si nu au efectiv posibilitatea sa achite creditul, ca urmare a unor cauze independente de vointa lor.”

Pe înțelesul tuturor: legea este profund anti-constituțională, dar acum, între patru ochi, dacă ne înțelegem la 150 000 de euro, atunci batem palma. Pentru posesorii de datorii mai mici de 150 000 de euro, este OK retroactivitatea legii. Curat murdar!

Ideea că retroativitatea este acceptabilă dacă este însoțită de încă un abuz (discriminarea), pe principiul târguielii din piață ”o mână spală pe alta” sfidează inteligența oricărui cititor. Acesta este tocmai genul de comportament din pricina căruia echipa bankingului nu a făcut o figură frumoasă până acum și nu și-a atras publicul de partea sa. Cum adică, am ajuns să ne propunem ca legea să rămână „cât de cât” constituțională?! Uau…

În afară de acest henț cât roata carului, sfidarea inteligenței vine și din alte argumente, dintre care voi menționa doar unul:

“Din aceasta perspectiva, includerea creditelor din programul Prima Casa in aceasta lege este, pe cat de lipsita de semnificatie directa asupra potentialilor beneficiari, pe atat de grea in consecinte pentru stabilitatea economica si financiara a tarii. Este chiar de neinteles cum un program guvernamental de succes este ingenuncheat cu buna stiinta, desi acesta a avut implicatii favorabile atat asupra reluarii cresterii economice, cat si asupra revigorarii creditului bancar pentru populatie.”

Asta este ca și cum ai spune că trei șuturi în bară valorează mai mult decât un gol și pretinzi tuturor să-ți recunoască victoria. Să fim serioși, aici vorbim de bazele economiei: un program de subvenționare nu poate decât să stimuleze cererea și să urce artificial prețurile, aducând profituri fix pentru speculanții imobiliari – acuzați pe toate vocile astăzi că sunt marii beneficiari ai legii dării în plată! „Program guvernamental de succes”? Păi orice subvenție e de succes, căci doar nu o fi rușine cuiva să o culeagă. În realitate nu despre succes putem vorbi, ci despre eficiența alocării resurselor. Iar aici lucrurile sunt clare: duce programul Prima Casă la o mai bună alocare a resurselor? Nu! Prin urmare este ineficient. Faptul că tocmai el a stat la baza revigorării creditului bancar arată doar cât de inapt este sistemul bancar să crediteze investițiile eficiente.

Acum, serios vorbind, eu simpatizez cu îngrijorarea domnului Rădulescu. Îmi pare rău că s-a ajuns să dezbatem o asemenea lege. Și îmi este clar că oficialii BNR și reprezentanții sectorului bancar fac încercări disperate, prin toate metodele, de a reduce șansele ca legea să fie votată în forma actuală. În această trântă disproporționată cu promotorii legii, reprezentanții banking-ului sunt totuși în suferință vizibilă – și asta datorită imaginii proaste pe care o au băncile. Ei ar trebui să facă ceva în această direcție, nu în altele. Eventual să angajeze un profesionist în PR. Să ia exemplul SRI, care circulă niște poze virale pe Facebook, după care suspină mai toată lumea.

Tagged , , , , , ,

Legea dării în plata Domnului. A Domnului Isărescu

Sursa: Sfin.ro

Primul lucru care frapează în dezbaterea furibundă pe marginea legii dării în plată este lipsa de consistență și consecvență a cifrelor. Practic, la ora asta, după atâtea luni de certuri televizate și în Parlament, încă nu știm câți beneficiari potențiali ar avea această lege și cu atât mai puțin câți beneficiari reali. În lipsa acestor cifre, sau măcar a ordinelor de mărime, discuția rămâne cantonată în zona principiilor, unde mult mai anevoie se poate ajunge la o bază minimal-consensuală.

Inițiatorii legii susțin că este un act de justiție socială bazat pe principiul, corect altminteri, că riscul trebuie împărțit. Între cine exact și în ce cote, rămâne de văzut. Pentru că la împărțeala asta a riscului apar niște victime colaterale, complet inocente, respectiv viitorii împrumutați, sau mai bine zis doritori de împrumuturi, cărora accesul la creditare le va fi dacă nu refuzat, cu siguranță mult îngreunat.

De cealaltă parte, adversarii legii, adică reprezentanții sistemului bancar și agenții lor de lobby din BNR susțin că o astfel de lege ar putea fi aplicabilă fără să aducă hazardul în sistem doar dacă ar fi aplicabilă doar creditelor situate sub un anumit plafon, doar dacă împrumutatul a ajuns în sapă de lemn de-adevăratelea și mai ales dacă nu s-ar aplica retroactiv. De fapt, aceste argumente sunt doar șicane puse în calea legiuitorului, menite să arate totuși o minimă bunăvoință din partea sistemului și mai ales din partea BNR care este acuzată frontal că nu ține cu poporul, ci cu băncile, care după ce că sunt exploatatoare, mai sunt și străine.

Orice încercare de condiționare a aplicării legii care să elimine bunul plac al împrumutatului, chestia care enervează cel mai mult băncile, ar face legea inaplicabilă. Plafonarea este de asemenea discutabilă. De ce 50.000 și nu 150.000 sau 300.000? Un om se poate ruina la oricare dintre aceste scoruri, în funcție de nivelul de trai pe care îl avea când a contractat creditul și nu-l mai are când trebuie să plătească ratele. De asfalt se face zob și unul care sare de la etajul 8 și unul care sare de la etajul 20. Cu retroactivitatea avem iarăși o mică problemă, pentru că nu prea putem vorbi de retroactivitate în cazul unor contracte în derulare și în legătură cu situații intervenite în prezent, nu la semnarea contractului.

Rămâne așadar de discutat doar miezul problemei. E moral ca cel care nu mai poate/vrea să plătească rata să predea casa băncii, pierzând banii dați până atunci dar scăpând de robia ratelor, iar banca să marcheze pierderea? Înainte de a răspunde, să ne gândim totuși că asta cu datul casei la bancă nu este o decizie chiar atât de simplă. Este foarte probabil ca în acest fel beneficiarul să renunțe de bună voie la câteva zeci de mii de euro plătite băncii, în mare parte dobânzi, pentru că așa se rambursează la bancă, în primii ani aproape numai dobânda și din principal doar câte puțin, ponderile urmând să se schimbe progresiv pe măsură ce creditul avansează spre maturitate. Iar acești bani să reprezinte dublul sau chiar triplul unei chirii în aceleași condiții, în perioada respectivă. Câștigă libertatea financiară, dar marchează pierderea. Poate că într-un viitor nu prea îndepărtat prețurile imobiliarelor ar crește din nou și ar putea ca din vânzarea imobilului să acopere creditul, dar și sumele plătite, deci să nu fie deloc în pierdere. Sau nu.

Ok, dincolo de motivațiile și pierderile celui care dă casa în plată sunt efectele gestului său. Banca pierde bani, destul de mulți, își ia pe cap și problema administrării și valorificării unui portofoliu imobiliar, iar dacă nu dă faliment, ceea ce i-ar putea afecta pe deponenți, va înăspri cu siguranță condițiile de creditare. Piața imobiliară va fi și ea distorsionată, pentru că băncile vor prefera să marcheze pierderi mai mari dar să scape mai repede de activele toxice, ceea ce s-ar putea să le dea idei și altor plătitori de rate la credite ipotecare.

Să vedem acum care e drama împrumutatului, căruia banca îi ia casa și îl mai urmărește și până în mormânt ca să recupereze diferența de bani. De ce s-a ajuns aici? Pentru că împrumutatul a fost fie imprudent, acceptând un nivel de îndatorare nesustenabil pe termen lung, fie lacom, cumpărând o casă mai scumpă decât ar fi avut nevoie doar pentru că putea în momentul respectiv, fie s-a lăsat prostit de un bancher avid să-și facă targhetul lunar. Așadar, merită să acceptăm o distorsiune semnificativă a pieței bancare și probabil a celei imobiliare de dragul unor inconștienți, lacomi sau proști? Pentru că să ne înțelegem foarte clar, ei nu sunt poporul, ci doar o felie chiar minusculă din el.

Răspunsul rațional la această întrebare ar trebui să fie NU. DAR, pentru că întotdeauna există un dar, trebuie să luăm în calcul și contextul care a condus la această situație. Iar prima observație este aceea că această lege are un incredibil suport popular, manifestat inclusiv de cei care nu ar beneficia niciodată de prevederile ei, tocmai din cauza opoziției vecină cu isteria a sistemului bancar. Care, în mintea poporului obidit trebuie pedepsit. Și motive sunt, slavă Domnului, cu nemiluita. Pentru că după perioada romantică a țepelor și devalizărilor, sistemul bancar s-a consolidat dar a devenit arogant în raport cu clienții. Chiar nesimțit. Au impus clauze abuzive, au alergat cu limba scoasă după cotă de piață și profit, lăsând la o parte orice fărâmă de prudențialitate, au practicat dobânzi împovărătoare și gap-uri nesimțite la cursul valutar și ltoate astea sub privirile supraveghetoare dar indulgente ale Băncii Naționale. Iar ca un corolar al tuturor acestora stă declarația de ieri a guvernatorul Isărescu: “După cei cu cheile la casă pot să vină cei cu cheile la maşină, cei cu frigiderul pe care l-au folosit un an, îl aduc înapoi în plată, facem un depozit de frigidere şi maşini de spălat în holul băncii, în partea cealaltă mai facem şi un ţarc pentru animale”…

Pe acest fond, nu e de mirare că un avocat șmecher ca Piperea, având în palmares ceva procese colective câștigate împotriva băncilor, a mirosit oportunitatea unei răzbunări globale pe sistemul bancar printr-o lege. Iar dacă a știut s-o împacheteze frumos, ca fiind  pansament pentru rănile poporului, n-a fost nicio problemă să găsească un parlamentar tenace care s-o introducă în procesul legislativ. Mai departe e doar marketing, de această dată însă unul politic.

Concluzia este că această lege, ne-economică și nedreaptă, așa cum a ținut să precizeze guvernatorul Isărescu, este de fapt o palmă răsunătoare și plină de obidă pe obrazul îngroșat al sistemului bancar și al protectorilor lui de la BNR. Nu știm dacă parlamentarii se vor ține tari pe poziții până la capăt sau vor ceda pe rând în fața lobby-ului agresiv al băncilor, lăsând legea dării în plată în plata Domnului. Dar cu siguranță sistemul va trebui să se miște cumva mai către consumator, că prea i-a trecut glonțul razant pe la ureche…

Tagged , , , , , , , , , ,

Valer Blidar nu mai are incredere in bancherul lui Vantu -Lucian Isar-pentru Banca Feroviara… 

Sursa: Profit.ro

Omul de afaceri Valer Blidar a revocat Consiliul de Supraveghere al Băncii Comerciale Feroviara și a trecut la administrarea unitară, cu un Consiliu de Administrație, care va fi condus de  Constantin-Dorin Teodorescu. Lucian Isar nu va mai face parte din conducerea băncii, potrivit unei decizii a Adunării Generale a Acționarilor.

Alături de Isar, din Consiliul de Supraveghere mai făceau parte și Mihaela-Corina Blidar, fiica lui Valer Blidar, și Jean Luis Ferrer Lorenzo.

Blidar, care controlează banca atât direct, cât și prin intermediul Astra Vagoane, a revocat și mandatul directorului general Ioan-Mihail Anca și adjuncților Radu-Cătălin Petrea și Răzvan Adrian Rădulescu.

Anca, numit director în această vară, în locul lui Petre Tulin, va fi vicepreședinte în CA. Rolul de președinte revine lui Constantin-Dorin Teodorescu, despre care știm că are 41 de ani și este din Ploiești. Radu-Cătălin Petrea, Gheorghe-Florin Sîrbu și Nicole Bud vor fi membri simplu în Consiliu.

Banca, una dintre cele mai mici din sistem după cota de piață, a fost administrată până acum în sistem dualist, care presupune existența a două organe de conducere, Consiliul de Supraveghere și Directoratul. În sistemul unitar, banca este condusă de Consiliul de Administrație, care delegă conducerea către un director executiv.

Acționarii au mai modificat și bugetul pentru ultimele două luni ale anului, și a dat mandat conducerii să obțină un profit net 745.000 lei.

Banca Comercială Feroviara a fost înființată în 2009 și a trecut pe profit după cinci ani, în 2014. Capitalul social al băncii e de 71 de milioane de lei, iar activele reprezentau aproximativ jumătate de miliard de lei la finele anului trecut.

Funcția ocupată la Feroviara a fost prima pentru Isar în sistemul bancar după o absență de câțiva ani. Isar a plecat de la Bancpost în 2010, după ce fusese mutat de pe funcția de Director de Trezorerie, la cererea Băncii Naționale, pentru că în toamna anului 2008 ar fi fost implicat în ceea ce BNR numește “atacul speculativ împotriva leului”.

Isar a respins această ipoteză și a făcut de-a lungul anilor comentarii acide la adresa BNR și a guvernatorului Mugur Isărescu. După ce a trecut și pe la Guvern, în 2012, ca ministru pentru Mediul de Afaceri, în Cabinetul Ponta, Isar s-a împăcat cu Isărescu, care i-a devenit coordonator al tezei de doctorat.

Tagged , , , , , , , , , , , ,

Cine nu reuseste ani la rand sa faca profit, sa inchida

Sursa: Zf

Acum două săptămâni la prezentarea raportului de stabilitate financiară a României, Mugur Isărescu, guvernatorul BNR a adus în discuţie faptul că 200.000 de firme private din România, adică o treime, nu raportează şi nu fac profit. Pentru ce există aceste firme, care este scopul lor, întreba public Isărescu. Toate aceste firme într-un fel sau altul afectează economia, sistemul bancar şi dau o notă proastă mediului de afaceri românesc.

“Numărul extrem de mare, 200.000 de întreprinderi private cu pierderi permanente, arată două probleme majore: de ce nu se respectă regulile economiei de piaţă în România? În anii 90 (…) ni s-a spus următorul lucru: concurenţa şi curăţenia pieţei sunt esenţiale, adică intrări, dar şi ieşiri. Să poţi să înfiinţezi firme, să lucreze, să fie concurenţă loială, dar să existe şi ieşiri la fel. Dacă nu face faţă sau dacă are pierderi, să poată fi radiată rapid. Păstrarea unui număr mare de societăţi cu pierderi permanente nu numai că ecranează situaţia sectorului privat, dar îngreunează chiar procesul de finanţare”.  Unele dintre aceste firme sunt foste societăţi de apartament, create pentru a “mişca” banii, iar altele reprezintă nereuşite familiale, a mai comentat guvernatorul.

România are 600.000 de firme care raportează afaceri anuale de 250 mld. euro(1.125 de miliarde de lei) şi un profit net de 2,5 miliarde de euro(adică în jur de 1%).

România nu este o ţară unde a raporta profit la finalul anului pentru o companies să fie un titlu de glorie. Ideea generală este că dacă raportezi profit eşti un fraier pentru că apoi trebuie să  plăteşti impozit pe profit la stat.

La prima vedere cei care nu ar raporta profit ar fi antreprenorii români, pentru că ei au afaceri familiale, ei plimbă banii, ei înfiinţează companii pentru plata unor venituri, pentru acţionari sau management, deoarece prin această formă s-ar plăti mai puţine taxe pe munca la stat.

Dacă ne uităm puţin în statistica ultimilor şapte ani, lucrurile se schimbă radical: companiile româneşti raportează un profit mult mai mare decât companiile străine, multinaţionalele.

Din 2008 încoace, multinaţionalele au făcut un profit de 2,5 miliarde lei, în timp ce firmele româneşti au raportat un câştig net de 55 de miliarde de lei.

Petrom, încadrată la multinaţională este compania care a raportat cele mai mari profituri: în ultimii 7 ani câştigul net a fost de 18,83 miliarde de lei(4,18 miliarde de euro).

Dacă Petrom a raportat un profit de 18,83 miliarde de lei, la care adăugăm operatorii de telefonie mobilă Orange şi Vodafone, plus Dacia care raportează şi ei profit an de an, iar soldul pentru toate companiile străine în 7 ani este de numai 2,5 miliarde de lei, înseamnă că la restul multinaţionalelor totul este un „dezastru”. Ar trebui să închidă şi să plece. Dar toate stau în piaţă şi ocupă poziţii de top în sectoarele în care activează, fiind la masa discuţiilor guvernamentale.

În cifra de afaceri totală a companiilor din România, de 250 de miliarde de euro pe an, jumătate este realizată de multinaţionale, iar cealaltă jumătate de companiile româneşti. Dar cei care raportează cel mai mare profit sunt firmele româneşti:  55 mld.lei în 7 ani vs 2,5 mld. lei.

În comentarile lui, Isărescu nu a făcut această departajarea  între firmele româneşti şi companii străine.

Mai întodeauna antreprenorii români sunt arătaţi cu degetul, ca fiind vinovaţii de serviciu, însă datele arată altceva.

Iar exemplul personal al guvernatorului BNR cu afacerea lui proprie(Măr SRL- producţia şi vânzarea de vin sub brandul Casa Isărescu) arată ce se întâmplă la finalul contului de profit şi pierderi din economia românească.

Din 2009 încoace, compania lui, unde are 50% din acţiuni, a raportat o cifră de afaceri cumulată pe 6 ani de 11,93 milioane de lei, cu un profit net de 2,77 milioane de lei, adică o marjă de 23,21%. Am putea spune că Isărescu deja avea o piaţă prin funcţia şi numele lui, care deschide toate uşile şi îi este mult mai uşor să-şi vândă produsele.

La polul opus, Bergenbier S.A., cunoscutul producător de bere, a raportat numai pentru anul 2014 o pierdere de 104 milioane de lei, la afaceri de 406 milioane de lei. Rompetrol Rafinare, Petromidia, o companie care nu a mai simţit gustul profitului de nimeni nu-şi mai aminteşte de când, a raportat în 2014 o pierdere de 1.074 milioane de lei, la afaceri de 13.491 milioane de lei.

Este adevărat că antreprenorii români îşi devalizează de multe ori proprile companii şi băncile de unde au luat credite, dar cifrele sunt mult mai mari la multinaţionale în privinţa transferurilor.

Isărescu este revoltat pe bună dreptate, dar analiza lui ar trebui să se extindă mult mai adânc. Sistemul bancar nu are ce credita, pentru că multinaţionalele se creditează singure, au devenit adevărate bănci, dacă nu chiar mai puternice decât ele, deşi raportează numai pierderi, iar banii pleacă afară. Cum rezolvăm această problemă?

 

Măr SRL ( Sursa: Ministerul Finanţelor)
Cifră de afaceri(lei) Profit net(lei) Marjă de câştig(%) Număr de angajaţi
2009 755.000 258.000 34 5
2010 1100.000 620.000 56 10
2011 2198.000 393.000 18 12
2012 2680.000 470.000 17 14
2013 2330.000 549.000 23 16
2014 2870.000 483.000 16 16

 

 

Tagged , , , , , , , , , , , , ,

Cum isi permite o banca – BCR – sa renunte la neperformante de 2,7 miliarde euro ?

Dar cum a ajuns acolo? BCR a ajuns acolo printr-o politica nesimtita de credite. Neincurajand antreprenorii, practicand marje incredibil de nesimtite in Romania, mari, fara nici o rusine. Exista un raport al Bancii Austriei trimis catre BNR in 2010 apoi in 2012 catre supraveghetorul lui peste, in speta dinozaurul comunist Nicolae Cinteza.

Banca Nationala a devenit fieful unor comunisti care traiesc intr-un glob de sticla, a unor Cintezi care se cred bancheri dar nu inteleg nimic din economia reala. Cum au permis acesti economisti din BNR ca BCR – una dintre cele mai mari banci din sistem sa acumuleze credite neperformante ?

De ce nu exista controale ale BNR si de ce nu exista trimiteri in judecata ale celor vinovati? Pentru ca, nu-i asa, exista vinovati daca exista credite neperformante…Cine sunt vinovatii Cinteza?

Pentru ce iti incasezi tu si Isarescu salariile alea nesimtite trecute la secret daca nu faceti curatenie intr-o banca austriaca multinationala care raporteaza pierderi de 2,7 miliarde de euro, care pierderi sunt vandute la valoarea stresata de 10% si BCR ramane curata si atentie TOT PE PROFIT ????

Pai va dati seama ce marje nerusinate de business practica aceste banci NSIMTITE ?

Cinteza, Isarescu, reveniti in economia reala…ar trebui prin lege sa fiti obligati sa administrati un srl si acesta sa fie profitabil…poate atunci veti intelege si putina economie si ati fi mai performanti intr-adevar…ca cinstiti…nu va mai faceti la varsta asta.

Cititi articolul din Hotnews si va cruciti…dar mai ales…puneti-va intrebari…intelegeti ca o banca isi ia lichiditate de la bancile mama sau din depozitele atrase…depozitele atrase au dobanzi de 1% la euro iar creditele stau-daca te califici bineinteles pe la 5,5%…Intelegeti oameni buni ca o banca practica adaosuri comerciale de 450%…de aceea isi permit…pentru ca ei sunt nesimtiti iar creditatii prosti sau fara alternativa…

Sursa: Hotnews

Bloomberg: BCR renunta la vanzarea pachetului de credite neperformante in valoare de 2,7 miliarde de euro. Oficial Erste Bank: Vrem sa vindem in acest an. Ne dorim rezolvarea cat mai rapida a problemei neperformantelor
Banca Comerciala Romana (BCR), divizia din Romania a grupului bancar austriac Erste Group, a decis sa anuleze procedurile de vanzare a unui pachet de credite neperformante in valoare de aproximativ 2,7 miliarde de euro, au declarat joi pentru Bloomberg doua surse din apropierea discutiilor. Contactati de HotNews.ro, oficiali din centrala vieneza a Erste Bank au spus ca banca isi doreste o rezolvare accelerata a problemei creditelor neperformante, anul trecut vanzand asemenea credite pentru circa jumatate de miliard de euro, oficialii Erste sperand intr-o tranzactie similara si in acest an. “Desigur, nu vrem sa vindem cu orice pret. Daca de pilda apare o inrautatire dramatica a pietei sigur ca putem re-discuta acest proiect, dar in principiu ne dorim rezolvarea cat mai grabnica a problemei neperformantelor”, au mai spus oficiali Erste Bank pentru HotNews.ro.

Potrivit surselor Bloomberg, citate de Agerpres, fondurile de investitii Blackstone Group LP si Lone Star Funds au fost singurii ofertanti ramasi in cursa pentru portofoliul de credite neperformante al BCR, denumit Project Neptune, care include atat credite catre companii cat si credite imobiliare. Una dintre surse a precizat ca ofertele primite au fost prea mici.

Nici Lone Star sau Blackstone nu au dorit sa faca comentarii.
In luna august a acestui an, directorul de risc de la Erste, Andreas Gottschling, a declarat ca grupul bancar austriac va lua in considerare doar oferte cu o reducere ‘foarte modesta’ fata de valoarea contabila a creditelor neperformante atunci cand le va scoate la vanzare.

In 2014, BCR a vandut credite neperformante in valoare de 2 miliarde de lei, obtinand astfel o reducere totala a volumului de credite neperformante cu 24% fata de anul 2013. Rata creditelor neperformante a scazut la 25,7%, rata de acoperire a creditelor neperformante crescand la 75,8%.

BCR a incheiat 2014 cu un rezultat negativ de 2,8 miliarde lei (630 milioane euro), dupa ce in 2013 a avut un profit de aproape 600 milioane lei, in conditiile constituirii unor provizioane de 4,4 miliarde lei pentru curatarea creditelor neperformante.

In vara acestui an, presedintele executiv al BCR Erste, Tomas Spurny, arata ca volumul creditelor aflate in portofoliul BCR va reveni pe crestere in 2017, banca estimand un total al finantarilor acordate de 38,4 miliarde de lei, in paralel cu scaderea valorii creditelor neperformante la 4,8 miliarde de lei in acelasi an. Valoarea creditelor neperformante ar urma sa scada de la 10,4 miliarde de lei in 2014, la 6,6 miliarde de lei in 2015, ajungand la 4,9 miliarde de lei in 2016 si la 4,8 miliarde de lei in 2017.

Volumul creditelor neperformante inregistrate de BCR a atins maximul in anul 2012, respectiv 14,2 miliarde de lei.

Erste Group este principalul furnizor de servicii financiare in estul Uniunii Europene, cu aproximativ 45.000 de angajati, care deservesc 16,6 milioane de clienti in 2.900 de agentii din Austria, Cehia, Slovacia, Romania, Ungaria, Croatia, Serbia. Banca Comerciala Romana (BCR), membra a Erste Group, este cel mai important grup financiar din Romania, cu active de peste 16 miliarde euro.

Tagged , , , , , ,

Minciuna si frivolitatea lumii politice

Sursa: Zf.ro

Fără să fie o premieră, pentru că de mai mulţi ani numeroase discursuri publice suferă degradări semnificative din cauza abuzului de minciuni şi frivolităţi, vedem cum dezbaterea legată de proiectul de lege privind Comitetul de Macrostabilitate a alunecat în acest sens rău de tot. Pe panta degradării, desigur.

Să judecăm. Am intrat deja în a doua săptămână de când un proiect de lege elaborat de Guvern – vizând înfiinţarea în România a unui Comitet care să asigure „coordonarea în domeniul supravegherii sistemului financiar naţional, prin stabilirea politicii macroprudenţiale“ – a stârnit dezbateri înfocate. Totul plecând de la o stipulaţie: aceea că onorabilul Comitet – ce va fi condus de un Consiliu din care vor face parte guvernatorul BNR, prim-viceguvernatorul, doi viceguver­natori şi econo­mistul şef al BNR, preşedintele şi prim-vicepre­şedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară şi doi reprezentanţi ai Guvernului desemnaţi de premier – îl va avea ca preşedinte pe guvernatorul Băncii Naţionale. Fapt asociat cu închipuirile unor cunoscuţi analişti, care, fără să fi citit proiectul de lege, au comentat public ce au auzit prin „telefonul fără fir“. Şi anume: 1) că respectivul Comitet va emite „recomandări obligatorii“ pentru Guvern; 2) şi că, în consecinţă, guvernatorul Mugur Isărescu va fi „deasupra Guvernului“.

De aici, de la aceste afirmaţii neadevărate, a început nebunia. Alţi analişti şi comentatori, cărora li s-au adăugat oameni politici din partide parlamentare, unii deţinând funcţii la vârf, care de asemenea n-au citit proiectul de lege, dar au auzit ce au comentat alţii, s-au aruncat în vâltoarea acestei înfocate dezbateri. Şi astfel publicul, îndeobşte derutat şi confuzat, a aflat că:

  • guvernatorul BNR va putea cenzura iniţiativele incomode ale Guvernului, precum mult disputatul cod fiscal;
  • înfiinţarea acestui comitet „reprezintă o încercare transparentă de subminare a suveranităţii naţionale“;
  • „se pare că acest Comitet preia conducerea şi nu numai că poate împiedica, dar poate să impună decizii Guvernului“;
  • „un monstru juridic precum acest Comitet Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială denaturează grav sistemul instituţional democratic românesc, deoarece respectivul Consiliu devine un organism deasupra acţiunii şi controlului puterii legislative, ceea ce nu poate fi acceptat“;
  • „nu pot nouă oameni, cât ar fi de buni şi de bine intenţionaţi, să decidă tot, deasupra Guvernului, deasupra Parlamentului“…

Vă propun să citiţi cu atenţie proiectul de lege. Este publicat şi pe site-ul BNR. Şi vă veţi convinge că niciuna dintre aceste afirmaţii greu de calificat nu există în acest document.

În acest caz, dacă oameni ei înşişi buni şi bine intenţionaţi, unii având responsabilităţi importante în mari partide parlamentare, au făcut în spaţiul public astfel de afirmaţii fără nicio legătură cu prevederile proiectului de lege, explicaţia nu poate fi decât una singură: s-au lăsat înşelaţi de cei care s-au grăbit să intoxice opinia publică. Unii inventând pur şi simplu stipulaţii pe care legea nu le cuprinde. Alţii, creduli, au umflat afirmaţiile celor dintâi. Şi aşa a pornit „telefonul fără fir“.

Ce remarc? Un şir modest de minciuni – şi probabil că sunt minciuni din moment ce analişti care au citit ceva în proiectul de lege spun cu totul altceva în comentarii făcute la TV, la radio ori scrise în ziare şi mai cu seamă pe bloguri. Şi un şir lung de frivolităţi – pentru că nu cred că există un alt cuvânt mai potrivit care să definească discursurile lipsite de seriozitate şi, în ultimă instanţă, de temeinicie născute din prestaţia uşuratică a unor analişti (aşa îşi spun ei) ce vorbesc cu dezinvoltură despre un document (proiectul de lege privind Comitetul de Macrostabilitate) pe care nici nu l-au citit şi nici nu ştiu nimic despre cum s-a născut acest document, care îi sunt rădăcinile şi care îi sunt cu adevărat scopurile. Dar îl „analizează“;  de fapt, îl înfierează. Au prins câte un crâmpei de informaţie din discursurile altora (nici ei bine documentaţi) şi încearcă să reconstituie întregul univers al proiectului de lege din cioburi exprimând puţina lor imaginaţie. Numai aşa s-a putut ajunge la o frază, pe care am citit-o marţi într-un comentariu al domnului Dan Coste, a cărei explicaţie e imposibil de dat. Citez: „Comitetul acela stupid de macrostabilitate (că de ce nu-şi fac şmecherii respectivi o fundaţie, dacă tot vor să aibă păreri?), care a stârnit controverse cu duiumul“…

Mult mai departe cu închipuirea ajunge însă profesorul Radu Golban, care scrie: „În timp ce întreaga lume fuge de Statul Islamic, liderii de la Bucureşti au adoptat prin înfiinţarea Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprundeţială un model de guvernare al înţelepţilor de pe Lipscani din templul economiei, cunoscut doar în statele teocratice“… Domnul Golban nu se dezminte. Aşa cum singur se prezintă, s-a născut la Timişoara, a emigrat în Germania în 1988, dobândind cetăţenia germană, apoi s-a stabilit în Elveţia. Publicul din ţara noastră îl cunoaşte din câteva dezbateri televizate, în care a vorbit despre o datorie istorică a Germaniei către România, pe care domnia sa ar fi descoperit-o în arhivele Băncii Reglementelor Internaţionale de la Basel. A tot povestit şi repovestit propria versiune a datoriei Germaniei faţă de România, deşi la Banca Naţională s-a întâlnit cu guvernatorul şi cu alţi specialişti, i s-au arătat documente şi i s-au dat explicaţii detaliate. Mai mult, Banca Naţională a organizat şi o dezbatere comună cu Academia Română, în care a fost analizată detaliat această problemă. Domnul Golban nu a renunţat însă la versiunea domniei-sale. Ceea ce mă face să cred că nu va renunţa nici la versiunea privind Comitetul de Macroprudenţialitate.

Adevărul însă nu are nimic comun cu astfel de născociri. Şi, mai ales, Comitetul în cauză nu se va ocupa cu „supravegherea a orice“ , cum am citit ieri într-un comentariu din www.ziarulnatiunea.ro. Un lucru e cert: Comitetului de Macrostabilitate îi revin 11 atribuţii, toate subordonate unui obiectiv fundamental: „salvgardarea stabilităţii financiare“. Având dreptul să emită recomandări adresate BNR şi ASF, dar şi Guvernului. Interesant de observat că în ceea ce priveşte Guvernul, recomandările vor fi emise în vederea iniţierii, în condiţiile legii, a unor proiecte legislative în scopul menţinerii stabilităţii financiare. Dar toate cele trei autorităţi, către care se vor îndrepta astfel de recomandări, vor fi obligate fie să dea curs recomandărilor, fie… să comunice Comitetului motivele pentru care nu consideră aplicabilă recomandarea. De unde, atunci, ideea cu supraguvernul?

Apropo de afirmaţia profesorului Golban, care scrie că modelul Comitetului de Macrostabilitate ar fi cunoscut doar în state teocratice, merită să subliniez apăsat că şi modelul, şi rădăcinile lui sunt europene. Iar către un astfel de model au condus lecţiile crizei. În Uniunea Europeană sunt 28 de state. Dintre ele, în 24 de state astfel de Comitete funcţionează deja. Numai în patru state, între care şi România, lucrurile nu sunt încă finalizate. Sunt însă deja elaborate proiectele de lege. Voi remarca, de asemenea, că în fiecare dintre cele 28 de state ale Uniunii Europene modelul a căpătat anumite particularităţi, fiind astfel adaptat specificului organizării supravegherii financiare dintr-o ţară sau alta. Dar pretutindeni băncii centrale îi revine un rol extrem de important.

În 13 state (Belgia, Cipru, Cehia, Estonia, Grecia, Ungaria, Irlanda, Letonia, Lituania, Malta, Portugalia, Slovacia, Regatul Unit) Comitetul funcţionează în cadrul băncii centrale. În două state (Finlanda şi Suedia) îşi are baza în cadrul Autorităţii de Supraveghere Financiară. Iar alte 13 ţări (Austria, Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Slovenia, Spania şi România) au optat pentru Comitete care să funcţioneze separat, reunind însă specialişti din banca centrală, ASF şi Guvern. În ceea ce priveşte preşedinţia, în Germania bunăoară revine Ministerului de Finanţe, dar guvernatorul are drept de veto. La fel în Franţa, însă numai guvernatorul băncii centrale are puterea de a propune activarea de măsuri. În celelalte ţări, preşedinţia revine băncii centrale.

Dincolo de graniţele Uniunii Europene, în Elveţia, ţara care l-a adoptat pe domnul Golban, banca centrală, Autoritatea de Supraveghere şi Guvernul colaborează deja pentru  întărirea stabilităţii financiare, tendinţa fiind înfiinţarea unui Comitet Naţional.

Şi dacă acesta este adevărul, în ce scop opinia publică din România este informată că modelul Comitetului de Macrostabilitate, în curs de formare, ar fi un monstru cunoscut doar în state teocratice?

Tagged , , , , , , , , , ,

Dumnezeul economiei e gol…

Sursa: Biziday

Îl urmăresc pe Guvernator de 18 ani. Mi-a plăcut întotdeauna stilul său, de Moromete. Banca Națională a României a fost întotdeauna o pepinieră de economiști, unii geniali, precum Lazea, alții mai degrabă tocilari precum profesorul Daniel Dăianu, un om foarte rupt de realitate. Doi oameni mi-au atras atenția în mod particular în această perioadă – Mugur Isărescu și Cristi Popa, fostul său viceguvernator.

Minți briliante în materie de economie, amândoi aveau o chestie, un fel de atingere a realității care nu le permitea să bată câmpii în monetarism cum face Daniel Dăianu sau să se piardă în dimensiunea matematică, abstractă și mult prea infinită pe care economia, de multe ori, dă impresia că o are. Cum eu nu sunt un economist de profesie ci doar un comunicator (un jurnalist) destul de autodidact în materie de economie, am trăit acești ani urmărind opinii, politici aplicate și neaplicate, idei, poziții, reveniri…

Când spun că am început să mă îndoiesc de Isărescu nu mă refer la buna credință a Guvernatorului (personalitatea sa are și o astfel de dimenisiune, rară la acest nivel de putere și influență) nu mă refer nici la judecățile de valoare ale Guvernatorului (care probabil vor deveni și mai valoroase o dată cu înaintarea în vârstă a lui Isărescu) dar am început să am dubii în legătură cu oportunitatea lor.

Așa cum vă spuneam într-un articol precedent, Mugur Isărescu și-a dat deja acordul pe Codul Fiscal, dar s-a răzgândit subit după epopeea grecească din această vară. De data asta Ponta spune adevărul, dar vai, săracul Ponta, a mințit de atâtea ori încât nimeni nu îl mai crede acum. Intervenția de săptămâna trecută, cea în care Isărescu desființează literalmente Codul Fiscal, arată că Isărescu crede că ceva mult mai important și mai periculos planează asupra țării noastre și că, deși inițial Isărescu a fost de acord, acum nu mai este, pentru că pur și simplu noul Cod Fiscal nu mai este oportun. Cu adevărat mișto e faptul că Isărescu confirmă practic ipotezele mele anterioare, de fapt tot eu pe acest site am și emis opinia că “salvarea băncilor românești cu capital grecesc din România este cheia bătăliei pentru noul cod fiscal“.

Acum, a mai apărut o ipoteză, una nașpa rău, cum că se pregătește un plan de scoatere/ieșire din UE a țărilor care nu îndeplinesc unele criterii și poate de aici și spaima lui Isărescu de a face Codul Fiscal pilaf. După cum vedeți, încerc să fac o imagine in reflexia unor cioburi, am fost plecat două săptămâni din țară și încerc să ghicesc (ceea ce de obicei nu fac, chiar dacă las impresia că fac) ce a dus la așa o bulversare… Indiferent care sunt motivele lui Isărescu, indiferent cum s-au acuplat diferitele tabere politice (care de regulă nu înțeleg mai nimic) pe problema Codului Fiscal, în rândurile următoare o să îmi asum dificila sarcină de a combate cu argumente devastatorul atac pe care Mugur Isărescu l-a susținut împotriva Codului Fiscal. Asta pentru că am sentimentul că nimeni altcineva nu are de gând sau nu poate să o facă.

Cheia problemei pare a fi deficitul bugetar. De fapt nu este, dar hai să stăm pe ea. Nimeni nu știe exact care va fi impactul reducerii TVA la alimente (BNR vede conturile trezoreriei și Isărescu știe totuși unele lucruri înaintea muritorilor de rând) dar ceea ce vedem în acest an este un excedent de 0,6% din PIB (deci un mld de euro pe prima jumătate a anului) în condiții de reducere a CAS cu cinci puncte procentuale. Pentru prima dată în cei 18 ani de când predicăm (de la școala BNR citire) liberalizarea economiei prin reducerea de taxe avem o confirmare, și încă una solidă, că reducerea de taxe crește veniturile la buget prin stimularea economiei. De mai bine de jumătate de an România reduce taxe și, în condiții de creștere ușoară a cheltuielilor, excedentul bugetar crește. Parcă visăm și nu ne credem ochilor ce visăm. Sigur Isărescu nu crede, dar execuția bugetară îl contrazice.

Bineînțeles că politica de stimulare fiscală prin reducerea de taxe într-o perioadă de creștere este prociclică, dar la noi vorbim acum despre o reformare fundamentală a economiei. Nu creșterea economică este efectul principal al noului Cod Fiscal, ci reducerea evaziunii, o chestiune care două decenii a fost la fel de neverosimilă ca și lupta anticorupție.

Acum se întâmplă! Reducerea TVA este necesară în primul rând pentru formarea unor bune practici în economie și, dacă nu s-a putut altcândva, e bine și acum. Oricând e bine. Isărescu e prea bătrân ca să mai creadă în minuni, ok, dar problema bătrânilor este că nu recunosc minunile nici atunci când ele chiar se petrec. Deci nu creșterea economică din 2016 e importantă ci creșterea gradului de conformare voluntară pentru cine știe cât timp România va putea fi o țară civilizată din punct de vedere fiscal. Asta nu se face doar cu campanii dure ale ANAF.

Reducerea taxelor e un must! Iar Isărescu nu pare să o priceapă, sau nu crede în ea, sau pur și simplu s-a obișnuit cu o Românie medievală din punct de vedere fiscal, încât nu poate înțelege un pas înainte pe care el însuși l-a predicat și l-a aplicat atunci când era premier.

Așa, și cine spunea anul trecut că decât investiții proaste, mai bine statul economisește banii? Mai țineți minte? A fost prima ruptură majoră între ceea ce predic eu și ceea ce susține Dumnezeul economiei noastre, Mugur Isărescu. Problema este că guvernul ăsta nu e în stare de investiții și punct. S-a lămurit problema. Da, face excedente căci nu e în stare să facă autostrăzi… Așa și? Mai departe cum procedăm?

Nu e normal să reducă taxele ca să permită și, de fapt să atragă investiții private? Nici nu vă imaginați ce motor uriaș va fi reducerea aia a impozitului pe dividende! În esență vorbim despre locuri de muncă pe care le vor creea privații dacă statul nu e în stare. Sigur, privații nu vor face autostrăzi, dar vor face altceva… orice, putem crește și pe servicii dacă nu creștem pe infrastructură…

Dar, încă o dată, aici Isărescu se contrazice grav pe sine însuși. În toamna 2014 spunea că investițiile publice nu trebuie făcute, acum se vaită că noul Cod Fiscal nu lasă loc de investiții publice. Așa este, nu prea mai lasă. Dar oferă ceva concret în locul unei iluzii de care eu unul m-am săturat.

O da! Aici e punctul slab al guvernării, nu al Codului Fiscal. Așa cum foarte inspirat spunea Florin Cîțu, Codul Fiscal este doar un reper în economie. Nu reducerile de taxe fac deficit, cheltuielile mari fac deficit. Este jobul guvernului să reducă din cheltuieli în cazul în care Codul Fiscal produce, momentan, o gaură în buget.

Când vă spuneam că acest Cod Fiscal are un călcâi al lui Ahile mă refeream la faptul că nu este dublat de o reformă a administrației publice care să permită reducerea cheltuielilor în unitățile teritoriale, astfel încât un eventual deficit să poată fi ținut sub control. Isărescu trăiește în anii 2010, a fost artizanul tăierilor de salarii de atunci și de aceea spune că nu rezistă democrația. Da, aici ar fi avut dreptate, dar numai dacă venea cu argumentul ăsta cât era în dezbatere Codul Fiscal, NU după aprobarea lui cu aproape unanimitate în Parlament.

După ce toate partidele și-au asumat Codul Fiscal, să vii și să zici că nu rezistă democrația, este ca și cum ai submina-o chiar tu, din influenta și puternica poziție de Guvernator pe care o ai. O coerență politică în materie de taxe n-am mai avut niciodată, aceasta ar fi fost prima, și acesta este motivul pentru care nu mi-a plăcut poziția Guvernatorului, am criticat dur faptul că Președintele a spart această coerență retrimițând în Parlament Codul Fiscal, determinând și răzgândeala trepădușilor din PNL. De asta am ajuns să mă îndoiesc de Isărescu.

Când un astfel de Dumnezeu vine și spune că toți sunt proști, oamenii de afaceri sunt proști, jurnaliștii, politicienii… cum să-l contrazici? Noi ca națiune avem o gravă problemă de coerență. Spre deosebire de unguri, de nemți, de alte nații, noi nu prea știm să fim uniți în chestiuni importante. Ba chiar, ironia sorții, se mai întmplă și ca, accidental, o astfel de coerență să fie obținută de câte un olog politic, așa cum e Victor Ponta.

Dar, la dracu! la scară istorică nici nu mai contează asta! Contează dezvoltarea, pașii înainte pe care reușim să îi facem și, chiar dacă acest cod fiscal nu e perfect (eu însumi l-am criticat punctual) ideală era asumarea sa politică. Pe care Isărescu și Iohannis au stricat-o.

Nu mai contează de ce. Important este că, fără acea unitate, Codul Fiscal devine vulnerabil, nu mai știi sigur dacă peste un an sau doi va mai fi valabil sau va fi modificat, iar asta reduce încrederea, reduce deci semnificativ efectul pozitiv de reformare al economiei pe care l-ar fi avut. De aceea îmi permit să spun, cu aproape același respect pentru Dumnezeul economiei, Mugur Isărescu, indiferent de motivele ce l-au speriat și l-au făcut să-și reevalueze poziția, Isărescu a greșit!

 

Tagged , , , , , , , , , , , ,

O analiza competenta de business de la BNR

Sursa: HotNews

Cele mai presante probleme cu care se confrunta companiile sunt fiscalitatea, concurenta si lipsa cererii, in aceasta ordine, se arata intr-o analiza a rezultatelor unui sondaj derulat de Banca Nationala. Ponderea companiilor care au declarat ca accesul la finantare reprezinta o problema presanta a ramas neschimbata fata de sondajul anterior (16% dintre firme). Ponderea companiilor cu credite este superioara ponderii companiilor fara credite din punct de vedere al considerarii accesului la finantare ca fiind o problema presanta (20%, respectiv 13%). Apelarea la fonduri europene se mentine la un nivel foarte scazut, se mai arata in analiza pe care o puteti descarca si citi integral din atasament .

Alte concluzii la care au ajuns economistii Bancii Centrale:

  • Majoritatea firmelor (62%) a raportat ca nu au solicitat credite de la institutiile financiare in perioada octombrie 2014 – martie 2015.
  • Similar exercitiului precedent, pentru perioada octombrie 2014 – martie 2015, rezultatele cu privire la dificultatile majore intampinate in accesarea finantarii de la banci si/sau IFN se mentin. Piedicile majore intampinate de catre companii in accesarea de finantare sunt: cerintele privind valoarea sau tipul garantiei, nivelul prea ridicat al dobanzilor si comisioanelor si clauzele contractuale.
  • Companiile continua sa se bazeze preponderent pe finantarea interna. 44% dintre respondenti au optat pentru reinvestirea profitului sau vanzarea de active ca sursa de finantare, inclusiv acele companii care au indicat o scadere a profitului in perioada de referinta (35% din firmele in aceasta situatie)
  • Companiile au declarat majoritar ca intentioneaza sa isi mentina sau sa isi reduca gradul de indatorare bancara: 64% dintre firme nu ar lua un credit in lei si 68% dintre firme nu ar lua un credit in euro, indiferent de cost.
  • Majoritatea companiilor cu credite in moneda nationala se finanteaza cu o rata a dobanzii intre 4 si 8% (55% dintre companiile cu credite in lei) si majoritatea companiilor cu credite in euro au o rata medie a dobanzii intre 2% si 6% (68% dintre companiile cu credite in euro)
  • Capacitatea companiilor de a face fata unor evolutii nefavorabile privind rata dobanzii este scazuta, dar cunoaste o imbunatatire comparativ cu exercitiul anterior. Aproximativ o treime din companii spun ca ar fi afectate de o majorare intre 1 si 3 puncte procentuale a ratei dobanzii, atat la lei, cat si la euro, categoria celor care indica problematic un soc de pana la 1 punct procentual fiind in scadere.
  • Apelarea la fonduri europene se mentine la un nivel foarte scazut. Se observa o crestere a ponderii companiilor carora le-au fost rambursate astfel de fonduri in perioada octombrie 2014 – martie 2015, fata de semestrul precedent.

Sondajul privind accesul la finantare al companiilor nefinanciare din Romania si capacitatea acestora de a face fata unor conditii financiare nefavorabile (FCNEF) surprinde opiniile sectorului real cu privire la: cele mai presante probleme in desfasurarea activitatii, disponibilitatea si evolutia surselor de finantare, rata de succes in accesarea finantarii de la banci si IFN si in accesarea fondurilor europene, relatia firmelor cu bancile si IFN, perceptia privind costul finantarii, nivelul maxim suportabil privind rata dobanzii si efectele unor posibile evolutii nefavorabile ale ratei dobanzii, perceptia asupra implicatiilor unei posibile aprecieri/deprecieri a monedei nationale etc. Analiza este realizata pe baza raspunsurilor companiilor la sondajul mentionat, perioada investigata este octombrie 2014 – martie 2015.

 

Tagged , , , , , , , , , ,