Sursa: Zf
Sistemul bancar trece astăzi prin cea mai grea perioadă de după 1990, chiar mai grea decât în anii 1996-1999, când cea mai mare bancă locală, Bancorex, a trebuit să fie salvată cu banii statului şi integrată în BCR.
Statul a cheltuit atunci 2 mld. dolari pentru a înlocui cu titluri de stat în activele Bancorex creditele acordate – mai mult sau mai puţin fraudulos – către sute de companii şi care nu au mai fost recuperate niciodată.
S-a spus atunci că administrarea de stat a fost de vină şi că doar privatizarea va aduce eficienţă în management, mai ales prin intervenţia capitalului străin. Iată însă că, astăzi, Bancorexul din ’99 este extins la nivelul întregului sistem bancar.
Nivelul creditelor neperformante a ajuns în martie 2012 la 24% din total, după ce în decembrie 2008 era la 3%. Este adevărat că astăzi a coborât la 15%, dar asta doar ca urmare a scoaterii din bilanţ a creditelor neperformante şi vânzării lor către recuperatori.
Întrebarea este: cum de un sistem privat a ajuns la un nivel al creditelor neperformante de 12 mld. euro din credite totale de 50 mld. euro?
Unde au fost eficienţa şi grija pentru banii proprii a sistemului privat, unde a fost know-how-ul străin despre care s-a vorbit atât de mult că va fi salvator în acest sector pentru România?
Puţini recunosc situaţia dramatică a sistemului bancar de astăzi. Se pune capac peste frământările din bănci, peste blocarea pur şi simplu a resurselor externe care ar trebui să irige economia românească aflată în mare nevoie de finanţare.
Este un eşec atât al sistemului, cât şi al supravegherii, ca din decembrie 2008 până în august 2015 creditarea să scadă de la un sold de 51 mld. euro la unul de 48 mld. euro, în condiţiile în care România este de mult printre ultimele ţări din Europa la intermedierea bancară.
Sunt şapte ani de acum de când băncile trăiesc numai din reînnoiri de linii de finanţare şi îşi amintesc practicile din anii ’90 când pur şi simplu mutau banii populaţiei în titluri de stat, ignorând creditarea privată. Mai mult, dacă nu ar fi intervenţia statului prin programul Prima casă, scăderea soldului creditelor se duce de la 51 mld. euro în 2008 la 44 mld. euro!
„Deleveraging“. Iată că s-a găsit şi un nume „trendy“ pentru acest fenomen, care înseamnă de fapt că în economie canalele pe care ar trebui să circule bani seacă de la o zi la alta.
Şi asta în condiţiile în care de şapte ani se pompează cu nemiluita bani în sistemul financiar internaţional de către băncile centrale, la dobânzi de zero la sută sau negative despre care nu se mai poate spune că sunt dobânzi, ci pur şi simplu cadouri făcute de băncile centrale băncilor comerciale pentru ca acestea să meargă mai departe cu banii în economia reală.
Cu toată incompetenţa şi neglijenţa de care au dat dovadă acordând creditele la care un sfert din volum trebuie şters pentru că nu va mai fi niciodată recuperat, există resurse încă în sistem ca doi bancheri să fie plătiţi astăzi în România cu peste un milion de euro pe an, conform informaţiilor de la Autoritatea Bancară Europeană.
Ani de zile s-a spus că România trebuie să atragă bănci străine pentru că nu are destulă economisire locală, dar azi creditele reprezintă doar 94% din totalul depozitelor.
Situaţia îi afectează cel mai mult pe antreprenorii locali, care s-au trezit cu tăierea liniilor de finanţare şi cu refuzul de a prelungi resursele financiare pentru proiecte de investiţii. Mai ales că aceştia sunt dublu îndatoraţi faţă de multinaţionale, aşa cum reiese din analiza spre exemplu a primilor 100 de jucători din economie.
Este greu de înţeles cum, într-o economie care are nevoie de investiţii ca de aer, băncile nu găsesc proiecte rentabile. Îmbunătăţirea indicatorilor de profitabilitate ai companiilor locale – prin scăderea CAS şi scăderea TVA la alimente care a dus la majorarea consumului – se vede că nu este de folos.
Soldul creditelor acordate companiilor, în lei şi euro, era de 99 mld. lei în echivalent, în ianuarie 2009, pentru ca în iulie 2015 să fie la 105 mld. lei, ceea ce în euro înseamnă practic o scădere.
Ordinul este clar: ieşiţi de pe România, curăţaţi ce se mai poate curăţa, înlocuiţi în portofoliu ce se poate înlocui, mergeţi pe garanţia statului. Lipsa de angajament pentru dezvoltarea economiei locale este evidentă.
Din păcate, oamenii care conduc astăzi sistemul bancar, deşi ştiu cât de gravă este situaţia şi că într-o economie precum cea a României, care caută să se modernizeze, care are nevoie de tehnologie, unde companiile locale sunt chiar în etapa în care au un necesar de capital pentru echipamente, pentru utilaje, nu au de unde să se finanţeze, tac.
Saltul înainte de care are nevoie economia românească pentru o creştere economică de tip chinezesc, de peste 7% pe an, nu se poate face fără masivă finanţare. Un exemplu recent al unei companii din nordul ţării, Romcab, profilată pe export, care a apelat la o bancă din est pentru un credit de 15 mil. euro, arată blocajul cu care se confruntă jucătorii locali în negocierile cu băncile.
În 1999, când Ziarul Financiar era la început, BNP Dresdner Bank a înfiinţat o sucursală la Bucureşti, unde şi-a trimis un bancher din Londra. Erau ani în care banii băncilor mergeau în primul rând în titluri de stat, iar bancherul de la Londra a spus uimit atunci pentru Ziarul Financiar: „Eu ştiu că băncile trebuie să alerge după clienţi, dar aici în România toţi bancherii se miră când le spun asta“.
Era o problemă de atitudine de fapt atunci, iar astăzi, din păcate, vedem că rădăcinile acestui comportament faţă de client au rămas.
Am avertizat în 2009 şi 2010 că majorarea dobânzilor va crea un val de credite neperformante, iar unele bănci mari din România acceptă abia acum că pur şi simplu clienţii nu mai pot plăti ratele şi propun diverse programe de rate reduse.
Cam târziu. Oamenii au fost sufocaţi deja şi au depus armele, dovadă fiind cei 800.000 de clienţi care au întârziat peste 90 de zile cu plata ratelor. Când unu din patru clienţi persoane fizice nu îşi mai poate plăti rata la bancă e o problemă de sistem şi de politică bancară. Nu mai e vorba de erori sau derapaje ale departamentelor de risc.
Bancherii se plâng că nu sunt iubiţi şi că rolul lor de intermediari financiari nu este înţeles. Dar care rol de intermediar financiar, când tocmai acest rol devine din ce în ce mai redus în economia românească în ultimii şapte ani?
