Moise Guran a venit cu o observație foarte bună: scăderea TVA cu 4 pp. nu a tras prețurile în jos, așa cum s-a întâmplat anul trecut cu scăderea TVA la alimente. Este un pic ciudat că nimeni altcineva nu a comentat fenomenul, dar probabil unii „economiști” se foiesc neliniștiți când văd că realitatea nu se supune teoriilor greșite pe care le promovează.
Una din aceste teorii este că taxele determină puterea de cumpărare. Teoria este de Gâgă; aparent adevărată, vezi că de fapt e falsă imediat ce îți pui un pic mintea la contribuție. Într-adevăr, prima chestie pe care omul simplu și-o imaginează atunci când vine vorba să scadă TVA este o reducere proporțională a prețurilor. Fiindcă el crede că prețurile în ansamblul lor sunt formate mecanic/contabil din ceva numit „Cost” + „TVA”. Economiștii – cei adevărați, nu papagalii – au demonstrat cel puțin de un secol că nivelul prețurilor, care de fapt ne arată puterea de cumpărare a monedei, este determinat de altceva: de cererea și oferta de bani. Sau, altfel spus, mărimea prețurilor (repet, în ansamblu) ține de cât de mulți bani sunt pe piață în comparație cu cât de multe bunuri și servicii există. Taxele au alt rol: ele determină distribuția avuției, adică partea care le rămâne cetățenilor și partea pe care o ia statul.
OK, ce vă spun eu acum este o explicație generală și succintă. Dacă vreți, puteți proba valabilitatea acesteia prin cea mai frumoasă, elegantă și simplă metodă inventată vreodată de mintea umană: reducerea la absurd. Dacă ar fi adevărat că TVA (24%) determină nivelul prețurilor, atunci eliminarea lui completă ar trebui să scadă prețurile cu vreo 20%, nu? Adică ar trebui ca lumea să fie cu 20% mai bogată, respectiv cu aceleași salarii să își poată permite să cumpere cu 20% mai mult, corect? Iar dacă s-ar elimina toate impozitele, atunci probabil prețurile ar scădea la jumătate, corect?! Ei bine, este evident că lucrurile nu stau așa. Bunăstarea societății depinde, în orice moment dat, de capacitatea de producție a acesteia, de nivelul de capital investit pe cap de lucrător. Productivitatea nu se poate dubla peste noapte astfel încât, cu impozite sau fără, tot la fel de bogați vom fi după o astfel de revoluție (am fi, în schimb, mai liberi să ne îmbogățim în viitor, asta e altă mâncare de pește).
Legat de reducerea TVA realizată de guvernul Ponta, am explicat în vreo 3-4 articole de ce scăderea acestei taxe o să-i dezamăgească pe cei care se așteaptă la ieftiniri masive. M-am ciondănit chiar și cu Mirel Palada pe tema asta. De exemplu, am arătat cum au stat lucrurile în Ungaria în 2006, asta ca să nu creadă cineva că a inventat România apa caldă cu reducerea TVA. Iar în Ce se va întâmpla cu puterea de cumpărare a leului și prețul alimentelor după scăderea TVA? am explicat pe îndelete:
Vă propun să începem cu prețul pâinii, la care TVA a fost redus la 1 septembrie 2013, tot la de 24% la 9%. Ce s-a întâmplat cu prețul pâinii? A scăzut proporțional cu reducerea TVA și a rămas la un nivel permanent mai jos decât prețurile celorlalte bunuri. Altfel spus, scăderea TVA la pâine s-a văzut la raft, furnizorii de pâine nu s-au folosit de prilej pentru a-și crește marja de profit.
Observația este încurajatoare. Dacă reducerea TVA într-un caz “a funcționat” – în sensul că a dus la ieftinirea produsului – atunci înseamnă că reducerea TVA la toate bunurile alimentare va funcționa la fel? Ba chiar, ne putem întreba, dacă guvernul ar fi decis scăderea TVA la toate produsele, am fi asistat la micșorarea tuturor prețurilor?!
Ar trebui să înțelegem în primul rând ce înseamnă nivelul general al prețurilor. Nivelul prețurilor definește puterea de cumpărare a banilor. În funcție de prețul mărfurilor, cu o unitate monetară (sau cu un salariu oarecare) poți cumpăra o anumită cantitate de bunuri. Acolo unde prețurile sunt mai mari (de exemplu în P-ța Dorobanți), poți cumpăra mai puține produse, acolo unde prețurile sunt mici (în piața din Zărnești) poți cumpăra mai multe. Similar, atunci când prețurile cresc (pe timp de inflație), puterea de cumpărare a leului scade – cu aceeași sumă de bani poți achiziționa din ce în ce mai puține bunuri; dar pe timp de deflație puterea de cumpărare crește.
Puterea de cumpărare a leului este doar un fel de a numi valoarea banilor. Dar exact asta înseamnă. Valoarea leului constă tocmai în cantitatea de bunuri pe care o poți cumpăra în schimbul lui. Dar cum se stabilește valoarea banilor? La fel ca și în cazul celorlalte bunuri economice, prin jocul cererii și al ofertei. Cererea de bani vine de la public, care are nevoie de acest mijloc de schimb zi de zi. Oferta de bani vine, din păcate în “vremurile avansate” pe care le trăim, de la banca centrală. În funcție de dinamica cererii și/sau a ofertei de bani, valoarea banilor se modifică. De exemplu, dacă oferta de bani crește puternic, banii se ieftinesc (de asta se și numește această măsură “politica banilor ieftini”) – așa cum s-a întâmplat în anii 1990, când BNR a tipărit cu nemiluita, valoarea banilor a scăzut drastic – ceea ce s-a exprimat, concret pe piață, prin creșterea puternică a prețurilor bunurilor și serviciilor; am avut hiperinflație. Să luăm și alt caz: dacă cererea de bani crește, atunci banii se scumpesc. Pe timp de criză, de pildă, când viața economică este marcată de o profundă incertitudine și nivelul datoriilor amenință solvabilitatea firmelor, publicul dorește să păstreze mai mult cash. Dar pentru a-și crește rezervele de bani este necesar să renunțe la a mai cumpăra alte bunuri, sau trebuie să vândă diverse mărfuri. Creșterea cererii de bani se traduce prin scăderea prețurilor celorlalte mărfuri și servicii, determinând practic creșterea puterii de cumpărare a monedei.
De ce am făcut această divagație? Pentru a explica de ce schimbarea valorii banilor – adică a nivelului general al prețurilor – are la bază factori monetari. Pentru ca puterea de cumpărare a leului să se schimbe este necesar să se întâmple ceva: să se modifice fie cererea de bani, fie oferta de bani, fie ambele. Dacă cererea și oferta de bani rămân constante, atunci nimic nu se întâmplă cu valoarea banilor – adică cu nivelul prețurilor.
Reformulând: nivelul prețurilor (adică puterea de cumpărare a leului), nu este determinat de povara impozitării, de cheltuielile publice, de egoismul speculanților sau de orice altceva. Câtă vreme nu apar schimbări în cererea sau oferta de bani, nivelul general al prețurilor nu este afectat de diversele politici publice.
Așadar, dacă ar fi scăzut TVA la 20% nu am fi asistat la creșterea puterii de cumpărare a leului. Similar, de la 1 iunie, nu vom vedea o creștere a puterii de cumpărare a leului, ci o modificare în structura puterii de cumpărare.
Hai să mai verifică o dată istoria. Când a scăzut TVA la pâine, prețul pâinii s-a micșorat fix cu cât scăzuse TVA-ul. Când s-a micșorat TVA la alimente, prețurile acestora au scăzut cu vreo două treimi din reducerea fiscală. Când a scăzut TVA la TOATE produsele, atunci prețurile ÎN ANSAMBLU aproape că au rămas neschimbate! Dacă asta nu dovedește că teoria monetară a prețurilor bate la fund teoria fiscală a prețurilor, atunci zău că nu știu ce v-ar mai putea convinge…
Nivelul preturilor
În ianuarie s-a înregistrat o deflație de 0,8%, foarte mică în comparație cu impactul scăderii TVA și ținând cont și de sezon – scăderea consumului după luna de vârf cu Crăciunul și Anul Nou. De ce nu am asistat la ieftiniri mai substanțiale? Așa cum am re-explicat mai sus, din cauza politicii monetare. Când cantitatea de lei din economie crește cu un ritm anual de 26%, atunci nu ai cum să speri la ieftiniri. Moise Guran nu menționat BNR în emisiunea sa de aseară, dar poate ține minte pe viitor. Explicațiile pe care le-a oferit, legate de psihologia consumatorilor, nu țin. Cel mult, daca le traducem în „anticipații”, putem spune că, da, anticipațiile au un rol stabilizator. De exemplu, negustorii au anticipat scăderea TVA la alimente COMBINATĂ cu creșterea masei monetare și atunci au realizat că prețurile nu se pot duce prea mult în jos – de aceea scăderea TVA la alimente nu s-a reflectat în întregime în scăderea prețurilor. La fel și în ianuarie. Dar problema esențială rămâne dinamica masei monetare, relația dintre cererea și oferta de bani. Când sunt mulți bani pe piață, prețurile vor rămâne aceleași (sau chiar vor crește), indiferent cât de mult scad taxele. Și, pe bune, nu vi se pare că sunt mulți bani pe piață?! În București tot timpul și în weekend pe Valea Prahovei este un trafic ca pe timpul boom-ului, dezvoltatorii construiesc într-o veselie…
***
Totuși, lăsând BNR la o parte, ar putea cumva guvernul să provoace creșterea puterii de cumpărare? Da, într-un singur fel: reducând cheltuielile publice cu, să zicem, 20%, și aruncând în foc 20% din banii colectați prin taxe. Practic ar face o reducere a masei monetare cu 20%. Atunci ar crește puterea de cumpărare a leului deși – atenție! – nu am deveni automat mai bogați. După cum se vede, fenomenul s-ar produce tot din motive monetare, nu fiscale.
Citeste mai mult pe Logica Economica