Tag Archives: putin

CUM A DEVENIT RUSIA NOUL DISTRIBUITOR DE PUTERE ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Sursa: Sfin.ro

Ambiţiile lui Putin în Orientul Mijlociu

În dimineața zilei de 11 ianuarie, feldmareșalul Khalifa Haftar aflat la bordul unei aeronave plutitoare, a sosit în portul mediteranean Tobruk. Fostul un comandant al forțelor rebele, sprijinite de SUA, care l-au alungat pe dictatorul libian Muammar Gadhafi, în anul 2011, a fost întâmpinat de o gardă de onoare şi de un amiral, îmbrăcat în uniformă albă. După ceremonia de primire, feldmareşalul Haftar, în vârstă de 73 de ani, acum cetățean american după ce a trăit mai mulți ani în Statele Unite, a fost escortat sub punte pentru a susţine o conferință video, securizată, cu cel mai energic distribuitor de putere din Orientul Mijlociu. Tema oficială a fost lupta împotriva terorismului însă, ambele părți știau că agendă neoficială era cu totul alta şi anume, mărirea puterii lui Haftar pentru a învinge guvernul slab de la Tripoli, sprijinit de O.N.U.

Haftar are legături strânse la Washington, dar gazdele sale din luna ianuarie nu erau americanii. El a urcat la bordul singurului portavion rusesc, Amiral Kuznetsov, iar interlocutorul său a fost un vechi prieten de la Moscova, ministrul rus al apărării, Serghei Șoigu.

După trei decenii în care a stat mai mult pe margine, Rusia a devenit, din nou, un jucător important în regiune. În ultimele şase luni, aceasta a schimbat cursul războiului civil din Siria și a preluat controlul asupra procesului de pace, construind o relație strânsă cu președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan și curtând aliații tradiționali ai SUA, cum ar fi Egiptul, Arabia Saudită și chiar Israelul. În ultimii doi ani, preşedintele rus, Vladimir Putin, a avut 25 de întâlniri cu lideri din Orientul Mijlociu, de cinci ori mai multe decât a avut fostul președinte al SUA, Barack Obama, potrivit unei analize a întâlnirilor prezidențiale realizată de Newsweek.

Preşedintele Iranului, Hassan Rouhani, stânga, Preşedintele Azerbaijanului Ilham Aliyev, centru, și preşedintele rus Vladimir Putin, dreapta, în timpul unui prânz de lucru la Heydar Aliyev Center. FOTO: ALEXEI NIKOLSKY/TASS/GETTY

Timp de decenii, Washingtonul a încercat să planteze germenii democrației, în multe părţi ale lumii, inclusiv în Orientul Mijlociu însă acest plan pare să fi fost abandonat în timpul administraţiei Obama şi a actualului preşedinte al SUA, Donald Trump. Cu excepția Tunisiei, „Primăvara Arabă” nu a adus democrația în Orientul Mijlociu, în schimb, a permis instaurarea instabilităţii și dezvoltării extremismului în țări, cum ar fi Egipt, Libia și Siria. Intervenția occidentală, în Libia și Yemen, împreună cu implicarea Iranului alături de Arabia Saudită în coaliţia din Yemen, au făcut ca aceste state să rămână împotmolite în războaie civile. Sprijinirea rebelilor sirieni și insistenţa de a susţine că președintele autocrat Bashar al-Assad ar trebui să plece de la conducerea ţării a dus la declanşarea războiului civil în Siria şi la alimentarea creșterii grupului militant Statul Islamic (ISIS). Nici găsirea unei soluţii între Israel și Palestina, obiectiv pe termen lung al politicii externe a SUA, nu a dat roade. Cele două state fiind acum mai departe decât oricând. Singurul succes regional înregistrat de administraţia Obama rămâne semnarea acordului istoric cu Teheranul privind reducerea programului nuclear al Iranului în schimbul ridicării sancţiunilor economice. Chiar şi acesta pare extrem de șubred sub noua administrație.

„Întreaga politică, a lui Obama, în Orientul Mijlociu, nu a reușit”, a declarat Leonid Sluțki, preşedintele comisiei afacerilor externe din Duma Rusă. „Neputința sa și lipsa rezultatelor concrete, sunt evidente.”

Kremlinul a sesizat o oportunitate în regresul S.U.A. Recâştigarea vechii influenţe pe care a avut-o Uniunea Sovietică în Orientul Mijlociu, aduce pentru Moscova o serie de avantaje. Rusia poate continua clădirea unui nou imperiu și poate proiecta un spectru de influenţă tot mai mare, la nivel mondial. Pe de altă parte, poate aduna mai multe atu-uri pe care le va putea folosi în negocierea diplomatică a sancțiunilor occidentale impuse, după anexarea Crimeei, în anul 2014 sau în alte situaţii.

„În primul rând, aceasta este o chestiune de recâştigare a influenței noastre strategice”, a declarat senatorul Oleg Morozov, membru al comisiei de afacei internaţionale a Consiliului Federației Ruse, pentru Newsweek. Pe de altă parte Dmitri Trenin, director al Carnegie Center Moscova, spune: „Scopul politicii externe a lui Putin este de a restabili Rusia ca o mare putere la nivel mondial. Pentru el, a fi capabil să opereze, în Orientul Mijlociu, la concurență cu SUA, reprezintă dovada că este o mare putere. Aceasta este ceea ce a făcut Rusia în Siria „.

Dar, poate mai important decât oricare dintre aceste obiective și o motivație puțin înțeleasa în Occident, este reprezentată de dorința Moscovei de a proteja Rusia de terorismul islamist radical. De această teamă a profitat Putin, pentru a urca la putere, în timpul brutalelor războaie din Caucazul de Nord al Rusiei din anii 90. Politica sa bazată pe spiritul rebel, cultivat în Rusia, a permis Kremlinului să ia decizii dincolo de drepturile și libertățile personale ale rușilor. După ce a urmărit timp de un deceniu cum SUA au încercat să exporte democrația în Irak și Libia, ţări care apoi s-au năruit în conflicte civile, Putin a tras concluzia că o putere externă poate colabora numai cu regimuri puternice, oricât de nemiloase ar fi acestea, altfel lumea va asista la „distrugerea sistemelor de stat și la creșterea terorismului.”

Pe măsură ce influenţa ISIS a crescut în Siria, Putin şi-a pierdut încrederea în eforturile occidentale de a combate gruparea teroristă. La mijlocul lunii septembrie 2015, serviciile de securitate ale Rusiei au anunțat că au existat cel puțin 2.500 de cetățeni ruși care ar fi luptat pentru ISIS. În ochii lui Putin acest lucru a fost suficient pentru a-l determina să susţină regimul Assad considerând acest lucru drept o chestiune de securitate națională pentru Rusia.

„Scopul nostru principal în Siria este de a ne asigura că cetățenii noștri, care au mers acolo pentru a luptă alături de ISIS nu se vor mai întoarce”, spune Vyacheslav Nikonov, un membru al Dumei. „Pentru Rusia, intervenția în Orientul Mijlociu este o chestiune de a ne apăra propria securitate. Toate celelalte sunt detalii. „

Pe măsură ce SUA şi-a redus intervenţiile costisitoare din Orientul Mijlociu, Putin a profitat pentru a-şi face noi aliaţi în lupta împotriva terorismului şi pentru a recâştiga rolul de mare putere globală. GRAFICA: COREY JACKSON FOR NEWSWEEK

Defensivă sau nu, întoarcerea Rusiei în Orientul Mijlociu, s-a dovedit a fi un succes uimitor pentru aceasta și un pas înapoi pentru SUA. Până de curând SUA nu a avut niciun rival militar sau diplomatic, real, în Orientul Mijlociu. Acum, Trump îşi începe preşedinţia cu promisiuni de ștergere totală a ISIS, dar uită că deja există avioane în aer, trupe pe teren în Siria, nave de luptă în largul coastelor Libiei, toate ruseşti, iar prietenii Moscovei ocupă sau se pregătesc să ocupe palatele prezidenţiale de la Tripoli şi Damasc. De fiecare dată când Trump va dori să facă o mișcare în Orientul Mijlociu, va trebui să se întrebe: „Ce părere va avea Putin despre asta?” Nici un alt preşedinte american, recent, nu a avut această problemă.

Puterea și paranoia

În perioada Războiului Rece, Orientul Mijlociu a reprezentat, în egală măsură, terenul Moscovei şi al Washingtonului. Uniunea Sovietică a fost campioana autodeclarată a revoluției proletare din întreaga lume. Anti-occidental, naționalismul arab puternic socialist al președintelui egiptean Gamal Nasser a dat Moscovei deschidere pentru a-şi răspândi influența asupra lumii arabe. După înfrângerea puterilor coloniale, Marea Britanie şi Franța, de către Nasser, în anul 1956, în timpul Crizei Suezului, au început să pătrundă în regiune arme şi bani din Rusia. Inginerii sovietici au îndiguit Nilul la Aswan și au ajutat la construirea orașelor moderne, în timpul regimurilor arabe socialiste din Siria și Irak. În același timp, o întreagă generație de ofițeri, medici și profesioniști arabi au studiat la Moscova, inclusiv viitorul președinte egiptean Hosni Mubarak, ca și Haftar, care au beneficiat de pregătire în Uniunea Sovietică în anii 1970, după absolvirea Academiei Militare Benghazi. Generalii KGB au contribuit la organizarea serviciilor de securitate din Libia, Algeria, Egipt, Irak și Siria, după modelul poliției secrete sovietice.

Dornic de a opri efectul de domino, comunist, în Orientul Mijlociu, Washingtonul a început să cheltuie sume importante de bani în această direcţie. Israelul, Arabia Saudită și Egiptul, după căderea lui Nasser, au primit ajutor militar din partea SUA. Turcia, membră NATO din 1952, a găzduit avioane americane, nave de război și cel mai controversat sistem de rachete Jupiter, cu rază medie de acțiune, fapt care i-a determinat pe sovietici să plaseze rachete în Cuba, aproape declanșând un război nuclear în octombrie 1962.

După prăbușirea Uniunii Sovietice, în 1991, prietenii Moscovei din regiune s-au agățat de putere, menținând o semilună dârz anti-occidentală în Libia şi Siria, în ciuda lipsei rublelor rusești. Apoi, unul câte unul, aliaţii Moscovei a început să scadă. Irakul lui Saddam Hussein, care între timp a primit ajutor din partea SUA, a fost primul care a cazut în 2003. Rusia a descris acest fapt drept agresiune americană, pură. Un deceniu mai târziu, Primavara Arabă, din anul 2011, a revendicat Libia lui Muammar Gaddafi, Egiptul lui Hosni Mubarak și Tunisia lui Zane El Abidine Ben Ali. De-a lungul acestei perioade, valurile paralele de revoltă din fostele republici ale Uniunii Sovietice cunoscute sub numele de Revoluţiile Colorate au înlăturat guvernele pro-ruse din Serbia, Ucraina, Kârgâzstan și Georgia. În anul 2011, dorința pentru democrație a ajuns și la Moscova, unde 100.000 de oameni au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva întoarcerii lui Putin, pentru un al treilea mandat prezidențial.

Pentru americani, seria de proteste păreau să marcheze triumful democrației și al puterii populare. Pentru ruși, Primăvara Arabă părea să facă parte dintr-o campanie a Washingtonului, orchestrată pentru a distruge orice lider care ar fi îndrăznit să se opună S.U.A., inclusiv Putin. Ratingul sau de apreciere a coborât la un minim istoric de 63%, în timp ce liderii protestelor, care vorbeau despre liberalism și apropierea de valorile europene şi de SUA, păreau a fi concurenți autentici pentru putere.

Preşedintele rus Vladimir Putin ascultându-l pe preşedintele Turciei, Recep Tayip Erdogan, alături de preşedintele azer Ilkham Aliyev în timpul Congresului Mondial al Energiei, Ediţia 23, care s-a desfăşurat pe data de 10 Octombrie 2016, în Istanbul, Turkey. FOTO: MIKHAIL SVETLOV/GETTY

În ochii lui Putin, „Piața Tahrir (Cairo) și Maidan (Kiev), fac parte din aceeași conspirație împotriva Rusiei”, a declarat un diplomat occidental de rang înalt de la Moscova, care nu a fost autorizat să vorbească. „Am respins această abordare pentru că este una paranoică, dar el este convins de ceea ce crede. „

De-a lungul acestei perioade, Rusia a protestat și în mod regulat, a fost ignorată în cadrul ONU, în încercarea zadarnică de a preveni bombardarea Belgradului în anul 1999 și invazia Irakului în anul 2003. SUA a trecut peste Moscova de multe ori. La sfârșitul anilor 1990, Moscova a ajutat Teheranul să dezvolte rachetele cu rază medie de acţiune Shahab-3 iar mai târziu a început să construiască Bushehr, prima centrală nucleară a Iranului. Începând din 2008, Rusia a început să joace un rol onest încercând să convingă Teheranul să renunțe la programul său nuclear.

„Americanii și-au dat seama că au nevoie de ajutorul nostru în problema Iranului”, a declarat fostul prim-ministru rus, Serghei Kirienko, care a fost șeful Corporației Energiei Nucleare de stat, Rosatom în timpul negocierilor cheie cu Iranul. „Iranienii au încredere în noi. Noi am fost garanția lor de securitate. „

În același timp, Rusia s-a implicat, în mod constant și în liniște, în procesul de pace israeliano-palestinian. Aliatul cheie al Moscovei a fost liderul palestinian Mahmoud Abbas, care a obţinut un doctorat la Universitatea Prieteniei între Popoare din Moscova, în anii 1970. Cercetătorii israelieni, care citează documente pe care arhivistul KGB, Vasâli Mitrohin le-a scoas ilegal din Rusia, în anul 1991, au afirmat că Abbas a fost recrutat de serviciul de securitate sovietic sub numele de cod „Krotov”. Oficialii palestinieni au respins acuzațiile considerând că acestea sunt menite a-l compromite pe Abbas.

Agent sau nu, lui Abbas ” îi plac rușii şi vrea să le facă pe plac”, spune Ziad Abu Zayyad, un fost ministru şi negociator palestinian. Când Putin a vizitat Betleemul, în timpul unei călătorii din anul 2012 către West Bank, Abbas i-a oferit un teren, pe care acum se află un centru cultural rus. Tot în 2012, doua străzi din Betleem și Ierihon au primit numele lui Putin și al predecesorului său, Dmitri Medvedev.

Duse în paralel, aceste gesturi publice, de prietenie reprezintă o campanie diplomatică liniștită și constantă, în regiune. Reprezentantul Moscovei este un vorbitori de limbă arabă, în vârstă de 64 de ani, diplomat de carieră pe nume său Mikhail Bogdanov, care a fost trimisul special al lui Putin în Orientul Mijlociu, din anul 2012. Fost ambasador în Siria, Egipt și Israel, Bogdanov a jucat un rol cheie în câștigarea prietenilor și influențarea oamenilor, pentru ca aceştia să treacă de partea libianului Haftar, de la președintele şi conducătorul militar egiptean, Abdel Fattah el-Sisi.

Dezangajarea constantă a Americii în Orientul Mijlociu, în conformitate cu politica dusă de Obama, l-a ajutat pe Bogdanov. Casa Albă a avut un motiv bun pentru a face un pas înapoi din regiune: Președintele a vrut să își încheie intervențiile militare americane nepopulare. În același timp, America a fost din ce în ce mai puțin dependentă de petrolul din Orientul Mijlociu, datorită unei revoluții interne a gazelor de șist, care a transformat SUA într-o țară exportatoare de energie. Consecinţa nedorită a acestei politici a fost că i-a permis lui Bogdanov să lanseze, de la Ramallah, oferte către Cairo și Benghazi, Libia.

„Natura politicii externe a regimului rus este de un pragmatism extrem în încercarea de a face față tuturor actorilor principali din regiune”, spune Nikolay Kozhanov, fost atașat la ambasada Rusiei din Teheran, acum în Marea Britanie. „Acest lucru ar trebui să fie considerat ca fiind principiul de bază al strategiei Rusiei și avantajul său principal în Orientul Mijlociu.”

Spre deosebire de omologii săi americani, Putin nu ţine prelegeri Egiptului și Siriei privind democrația și drepturile omului. „Rusia a văzut o oportunitate în Egipt, deoarece SUA a forţat mai multe reforme care au esuat, de la Primăvară Arabă”, spune Steve Seche, un fost oficial al Departamentului de Stat și ambasadorul SUA în Yemen. Președintele rus a fost dispus să vândă arme ieftine către puterile regionale. Moscova a vândut arme în valoare de 4 miliarde de dolari în Egipt, din anul 2012 și a început discuțiile cu Iranul pentru o afacere de peste 10 miliarde de dolari, în noiembrie 2016.

Cele două crize apărute între timp au făcut ca Orientul Mijlociu, să nu mai reprezinte singura direcţie prioritară a politicii externe a Rusiei: Anexarea Crimeei de către Rusia, în februarie 2014, care a pus Moscova în conflict direct cu Occidentul și un an mai târziu, războiul din Siria, care a oferit lui Putin oportunitatea de a transforma  Rusia intr-unul dintre importanţii distribuitori de putere în Orientul Mijlociu.

Tagged , , , , , , ,

O moarte care nu dovedeste nimic

Sursa: Adevarul.ro

Conform Ministerului Apărării, moartea a fost una „subită”, ţinând cont că Sergun avea doar 58 ani şi nu dăduse de înţeles că are probleme de sănătate.

La scurt timp, preşedintele Putin a oferit o declaraţie de presă în care a recunoscut meritele acestuia, afirmând că „subordonaţii şi colegii l-au cunoscut ca fiind un adevărat ofiţer de armată, un comandant experimentat şi competent, un bărbat curajos şi un adevărat patriot”.

Despre carierea lui Sergun se cunosc nu foarte multe lucruri. După terminarea studiilor militare a fost încadrat în GRU, activând mai apoi în ambasada din Yugoslavia şi Albania, acolo unde a deţinut funcţia de ataşat militar. A fost numit şeful serviciului de spionaj în 2011 având numeroase realizări ce i-au sporit prestigiul, printre care contribuţiile la anexarea peninsulei Crimeea, desfăşurarea războiului hibrid din Estul Ucrainei sau contribuţiile privind intervenţia militară a Federaţiei Ruse din Siria.

Inevitabil, numele său s-a aflat pe prima listă emisă de către Uniunea Europeană cu privire la restricţiile unor personalităţi ruseşti, Bruxellesul făcându-l resposabil pentru activitatea ofiţerilor GRU în Estul Ucrainei. În cele din urmă, Igor Sergun a fost acuzat de autorităţile de la Kiev pentru doborârea aeronavei Malaysia Airlines flight MH17, ucrainenii afirmând că GRU a înarmat rebelii cu sisteme de rachete BUK. Mai apoi, fostul agent GRU, Boris Karpichkov, refugiat în Marea Britanie, l-a acuzat pentru orchestrarea doborârii aeronavei ruseşti ce traversa Peninsula Sinai în scopul de a blama Statul Islamic şi de a legitima intervenţia militară din Siria.

BOLILE DE INIMĂ ÎI UCID „SUBIT”

Dincolo de laudele lui Putin şi controversele din jurul lui Igor Sergun se ridică câteva semne de întrebare despre ceea ce se petrece cu exactitate în prezent la Kremlin, iar bolile de inimă se pare că reprezintă o vulnerabiliatea ale unor importanţi lideri. În ciuda morţii „subite” a şefului spionajului militar, cu mai puţin de o lună în urmă, în data de 27 decembrie 2015, s-a stins din viaţă la vârsta de doar 52 de ani, generalul Alexander Shushukin, nimeni altul decât comandantul trupelor de desant prin care Federaţia Rusă a anexat Crimeea. Conform informaţiilor oficiale, cauza decesului a fost dată de existenţa unui cheag de sânge în zona inimii.

Tot inima i-a cedat şi lui Mikhail Lesin, fostul consilier prezidenţial al lui Putin, ce a fost găsit la începutul lunii noiembrie 2015 întins pe podeaua camerei sale dintru-un hotel  situat în Washington. Lesin, în vârstă de 57 de ani, a deţinut funcţia de ministru al presei în perioada 1999-2004, pentru ca mai apoi, până în 2009 să îl consilieze pe actualul lider rus. Acesta este cunoscut pentru crearea canalului RT, un post de propagandă al Moscovei fondat pe baza vechiului Russia Today.

Nu putem observa cum lideri importanţi din sfera Kremlinului au trecut în nefiinţă nu numai într-o periodă scurtă de timp, ci şi în circumstanţe cel puţin imprevizibile. Cum coincidenţele nu prea îşi au locul în astfel de cazuri, putem propune, pentru început, două scenarii principale: fie Kremlinul se confruntă cu o ameninţare externă menită a-i slăbi capacitatea decizională şi operativ militară, fie are loc o luptă internă pentru reaşezarea forţelor politice. Conform informaţiilor vehiculate, actualul adjunct al GRU, Aleksei Ghenadievici Diumin, totodată un apropiat al lui Putin, este considerat principalul favorit pentru a-l înlocui pe Igor Sergun.

Diumin ar fi primul şef al GRU ce nu provine din bresla spionilor militari. Acestă situaţie ne-ar putea confirma cel de-al doilea scenariu, de altfel mult mai plauzibil.

Tagged , , , , , , , , , , , , , ,