Are si Putin vocea lui… Propaganda ruseasca scoate din uitare “razboiul” din Serbia, din 1999. Acest conflict atipic a fost putin popularizat la noi, si rezultatul lui a fost umilirea armatei sirbe si nasterea statului Kosovo. Am putea spune ca ivirea Kosovo a fost urmarea vointei aproape exclusive a Statelor Unite de a da nastere acestui stat independent, desi relatia Kosovo cu Serbia e, istoric vorbind, destul de complicata. Ea seamana cumva cu situatia Ardealului fata de Romania (de aceea nici n-am recunoscut Kosovo pina azi…), ori cu a Ucrainei fata de Rusia: vechi teritorii ingemanate, un fel de vetre legendare, legate in istorie de nasterea tarilor mai mari de alaturi…
Sigur, istoria s-a miscat intre timp, Kosovo, vecin (si infiltrat) cu Albania, a devenit musulman, iar in razboiul de dupa moartea lui Tito, care a dus la destramarea Jugoslaviei, conflictul a izbucnit cu violenta. Serbia si-a arogat rolul conducator, neaceptind sa piarda hegemonia asupra zonei, si invadind tarile vecine, nu numai pe cele musulmane, precum Bosnia, de exemplu, dar chiar si Croatia catolica, bombardind cu violenta orase si monumente istorice croate de mare valoare, din epocile bizantina si venetiana… E probabil ca amintirea aceastei arogante sirbesti din timpul razboiului anilor 1991-2 a stat la baza ripostei americane din 1999, care a distrus, de exemplu, podurile din Belgrad de peste Dunare, fortind Serbia sa se impace cu ideea independentei Kosovo.
Ciudat e ca rusii, aliatii traditionali ai fratilor sirbi ortodocsi, nu au miscat un deget (nici macar nu au protestat) in favoarea sirbilor, ceea ce lasa sa se presupuna o intelegere secreta prealabila intre americani si rusi cu privire la aceasta interventie americana in Serbia. Ce a determinat amestecul militar hotarit al Statelor Unite in favoarea Kosovo ramine pina azi un mister; Kosovo a fost si ramine un produs national si politic prea marunt, si fara succes, ca sa motiveze brutalitatea actiunii americane. Iar acum, in Siria si in Irak, americanii si rusii, desi evident implicati, sovaie sa intervina impreuna intr-un acord decisiv, pentru a stopa un razboi intern cu consecinte civile atit de grave, dintre care cea mai importanta pare a fi migrarea arabilor locali catre Europa (desi Turcia vecina, cu doua milioane de refugiati, e cu mult mai afectata). E prea ciudata aceasta deplasare masiva, aparent bine tocmita, de populatie, incit sa nu te intrebi cui foloseste ea, ce rezultat urmareste.
O posibila tinta, avuta in vedere, ar putea fi o eventuala destabilizare a Uniunii Europene in general, si in special a Europei centrale, prin accentuarea, pina la violenta, a prezentei arabe, care capata consistenta tot mai mare in Europa. E posibil ca atit Statele Unite (frate, frate, dar…), cit si Rusia sa vada aici un profit politic, lovind indirect intr-un competitor politic si economic important ca Europa. Ramine sa vedem care va fi reactia europeana; mingea s-a mutat acum in terenul sau, desi miezul problemei arabe e situat in Asia apropiata, unde insa americanii si rusii intirzie sa se puna de acord asupra unui conflict a carui solutie le sta in mare masura in putere. Iar slabiciunea Uniunii europene, care se vede bine acum, odata cu izbucnirea crizei, se afla tocmai in caracterul sau compozit, adica in pariul pe care si l-a propus, drept o mare amibitie, de a stringe impreuna tari atit de diferite din multe puncte de vedere. Exista oricum un fel de imigratie interna a periferiei europene catre centrul ei, superior economic si cultural; numai romanii plecati afara (adica inauntru…), in Europa centrala, sint intre trei si patru milioane… Dar falanga araba e simtita totusi de populatia locala drept un corp strain, ca religie, cutume, mod de viata. Arabii nu se integreza, ca romanii, ei se ghetoizeaza… E principalul repros adresat de europeni acestei imigratii arabe, si care nu va avea o solutie pe termen scurt.
Un singur exemplu, vazut in Maroc (tara araba relativ profund occidentalizata de indelungata influenta franceza): scoala elementara, de obicei alaturata unei moschei (ca pe vremea lui Creanga, cind badita Vasile, dascal la biserica, era si invatator…), are o singura “curicula”: studierea Coranului… Iar la sfirsitul anului, primeste premiul I si coronita copilul care recita cel mai bine cit mai multe versete din Coran… Cam asta ramine sa fie toata “cultura generala” a unui copil arab… Puneti aceasta scoala linga cea germana sau cea engleza… Aici se alege una din doua: ori invinge sistemul european, iar copilul va ajunge sa aseze in minte Coranul pe un plan secundar, in cadrul educatiei lui; ori copilul arab va invata numai Coranul, ca la el acasa in Asia, si atunci vorbim intr-adevar despre ghetto si izolare in mijlocul Europei, nu numai materiala, dar si spirituala, care e cea mai grava. Simpla mutare a Irakului sau a Afganistanului genuin in mijlocul Germaniei nu poate duce decit la o ciocnire grava, cu consecinte, mai devreme sau mai tirziu (depinde de masa critica pe care o va atinge populatia musulmana ce creste in Europa), catastrofale… E un fel de cruciada, deocamdata pasnica, inversata ca directie: dinspre Asia catre Europa. Cine ne-a pus sa stirnim furtuna, incepind in secolul 12, la indemnul Papei, razboiul crestin impotriva paginilor? Raspunsul, iata, vine tirziu: razboiul s-a intors acum impotriva Europei, devenita intre timp democratica si toleranta; dar el are loc chiar intre zidurile cetatii europene, si se cheama Jihad…
