Tag Archives: impozite

Simplificare fiscală absolută: desfiinţarea impozitului pe profit

Sursa: Sfin.ro

Lumea fiscală a zilelor noastre tinde să se instituţionalizeze, informal, într-o realitate simptomatică, în care mulţi contabili îşi întreabă “complice” patronul: “Şefu’, anul ăsta cu ce profit doriţi să ieşim?”. Astfel, în meandrele concretului economic, principiul capitalist al “maximizării profitului” se traduce într-un ping-pong fiscal permanent, vicios şi costisitor, între oamenii de afaceri şi stat. Şi aceasta nu pentru că sutele de mii de întreprinzători ar fi stăpâniţi, moraliceşte, de porniri antistatale, ci pentru că sistemul fiscal uneori mai mult încurcă decât descurcă, mai mult constrânge decât stimulează, mai mult complică decât simplifică…

Cele mai titrate cercetări internaţionale, cum ar fi de exemplu Doing Business Report, arată că sistemele fiscale devin competitive nu doar prin reducerea nivelului impozitării, ci, deopotrivă, prin uşurinţa plăţii impozitelor, adică prin simplificarea sistemului fiscal. Oamenii de afaceri ajung uneori să conteste nu cât doreşte guvernul să impoziteze, ci mai degrabă cum.

Simplificarea sistemului fiscal a constituit un adevărat laitmotiv pe agenda de politici publice. Fireşte, au existat şi diverse tentative în ultimii ani, cum ar fi reducerea numărului de taxe şi tarife parafiscale, de la aproape 500 la 245 în prezent. Ca motivaţie, au fost invocate costurile ridicate de administrare. Totuşi, trebuie să ne fie limpede că, prin definiţie, statul nu operează pe bază de calcul economic.

Oricum, acolo unde şi atunci când s-a făcut, simplificarea fiscală a fost doar una marginală. Însă adevărata simplificare fiscală trebuie să fie una sistemică, nu una care doar să ciupească, pe ici, pe colo, prin puncte neesenţiale.

Din păcate, politica fiscală a căpătat, tradiţional, funcţia de “aspirator”, menită să absoarbă finanţele necesare bugetului statal. Însă, preocuparea nu trebuie să fie doar aceea de a furniza confortul – de cash flow – al bugetului. Miza fundamentală este, mai degrabă, aceea de a rezolva problemele structurale, profunde, ale ceea ce vedem că înseamnă, în România, “economie de piaţă”.

Să luăm ca exemplu impozitarea afacerilor. În prezent, impozitarea profitului este însoţită şi, totodată, complicată de diverse prevederi fiscale şi scheme de deductibilităţi. Avem de-a face, în această materie, cu un întreg sistem de deductibilităţi, cum ar fi cele privind amortizarea automobilelor, cu diurne, deplasări, premii, sponsorizări, publicitate, cercetare-dezvoltare etc. Calculele care se fac nu sunt deloc dintre cele mai simple, iar adeseori sunt însoţite de tot felul de interpretări juridice.

Fireşte, interesul legitim al oamenilor de afaceri este de a plăti un impozit cât mai mic, iar statul caută să încaseze cât mai mulţi bani. Astfel, pe de o parte, oamenii de afaceri suportă anumite costuri de conformare fiscală, angajează contabili, experţi, avocaţi, servicii profesionale de consultanţă. Pe de altă parte, statul caută să colecteze cât mai mulţi bani prin diverse sisteme de control şi inspecţie fiscală, care înseamnă bineînţeles costuri – costuri de administrare.

Toate aceste costuri ilustrează, de fapt, un imens volum de resurse, care însă nu îşi aduc contribuţia în sfera direct productivă. Câte pierderi, aşadar, în materie de capital investiţional şi locuri de muncă productive, plus energiile risipite mai degrabă cu întreţinerea statului decât pentru dezvoltarea economiei!

Cu cât sistemul fiscal şi cel administrativ, în general, vor fi mai stufoase şi mai costisitoare, cu atât mai mult vor avea de suferit sectorul productiv, investiţiile şi prosperitatea economică. De aceea, simplificarea oricărui sistem administrativ trebuie să aibă valenţe economice, să poată elibera resurse pentru motoarele productive ale economiei.

Aşa cum am mai arătat în diverse împrejurări, o soluţie sistemică ar putea fi desfiinţarea impozitului pe profit. S-ar putea trece, de pildă, la o formă de impozitare mult mai simplă de aplicat şi, în mod necesar, favorabilă şi mediului de afaceri. De exemplu, un impozit elementar de 1-2% asupra cifrei de afaceri sau chiar în regim regresiv! E simplu, la fiecare 100 de lei încasaţi, 1 leu intră în buzunarul statului. Uşor de conceput, de calculat şi de administrat, odată ce s-ar simplifica poate peste un sfert din Codul fiscal actual.

Astfel, oamenii de afaceri nu vor mai face slalom pe (contra)sensul legislaţiei, nu vor mai trebui să “arbitreze” cheltuielile deductibile, să filtreze fiscal şi contabil sistemele de amortizare a mijloacelor fixe, să cântărească dacă avocaţii fiscali sunt sau nu mai ieftini decât impozitele datorate statului. S-ar produce, în mod real, despovărarea afacerilor de un noian de proceduri fiscale, sarcini administrative şi birocratice.

În plus, eliminarea impozitului pe profit ar contribui la o schimbare fundamentală de comportament economic, odată ce întreprinzătorii vor culege roadele raţionalizării, ale însănătoşirii costurilor. Numai astfel “maximizarea profiturilor” devine motorul antreprenorial real al economiei de piaţă. Totodată, va fi încurajată dezvoltarea, prin stimulentul de a creşte mai puternic valoarea adăugată în raport cu creşterea cifrei de afaceri.

Însă, s-ar putea spune, ce ne facem cu activităţile neprofitabile? În esenţă, dacă ne raportăm la principiile economiei de piaţă, afacerile neprofitabile nu au ce să caute pe piaţă. Uneori însă întreprinzătorii eşuează tocmai pentru că afacerile lor sunt împovărate cu reglementări, birocraţie şi costuri administrative. De aceea, o simplificare fiscală sistemică ar separa grâul de neghină în economia românească şi ar scoate la suprafaţă tocmai antreprenoriatul autentic.

De cele mai multe ori, reformele spectaculoase rezidă în idei simple, care frizează evidenţa şi bunul-simţ economic, spectaculoasă fiind mai degrabă determinarea de a le “pune în operă”. În esenţă, reguli simple pentru o lume complexă.

Tagged , , , , , , ,

Apple nu vrea sa plătească impozitele de 13 miliarde de euro | Saptamana Financiara

Gigantul american sustine ca a contribuit la crearea a 1,5 milioane de locuri de munca in UE.

Compania Apple a anunţat că va contesta în justiţie decizia Comisiei Europene prin care este obligată să achite impozite retroactive de 13 miliarde de euro pentru activităţile din Irlanda, argumentând că a contribuit la crearea a 1,5 milioane de locuri de muncă şi denunţând legislaţia fiscală a UE.

Investigația a durat 3 ani

Comisia Europeană a stabilit, după o investigaţie care a durat trei ani, că Apple trebuie plătească impozite în valoare de 13 miliarde de euro pentru activităţile desfăşurate în Irlanda.

„Statele membre UE nu pot oferi facilităţi fiscale în mod discreţionar unor companii, aceste lucru este ilegal”, a declarat Margrethe Vestager, comisarul Uniunii Europene pentru Concurenţă, citat de BBC News online.

Cota standard de impozitare în Irlanda este de 12,5%, dar ancheta CE a stabilit că Apple a plătit impozite de doar 1% în 2003 şi de 0,005% în 2014.

Efecte daunătoare asupra investițiilor

Într-un comunicat, Apple a argumentat că legislaţia fiscală comunitară este complexă şi că, în ultimii ani, compania a contribuit la crearea a peste 1,5 milioane de locuri de muncă în spaţiul UE.

„Decizia Comisiei Europene nu se referă la cât plăteşte Apple prin impozite, ci la care guvern colectează banii. Vor exista efecte dăunătoare profunde asupra investiţiilor şi asupra creării de locuri de muncă în Europa”, a subliniat Apple.

„Impozitele în cazul companiilor multinaţionale sunt un fapt complex, dar, la nivel internaţional, este recunoscut un principiu fundamental: profitul unei companii trebuie taxat în ţara în care este generat. Apple, Irlanda şi Statele Unite sunt de acord cu acest principiu.

Source: Apple nu vrea sa plătească impozitele de 13 miliarde de euro | Saptamana Financiara

Tagged , , , , , ,

Veniturile fiscale: – 0,8%; cheltuielile publice: + 4,7% | Saptamana Financiara

Îngrozitor!! După 7 luni scurse din acest an constatăm că veniturile din birurile puse pe cârca cetățeanului au scăzut cu… țineți-vă bine… 0,8%. Exact, ați citit bine. Cu o TVA mai mică cu 26-27%, cu alte impozite reduse în ultimii ani (remember, Doar Ponta scade taxele…), în ciuda acuzelor că ANAF nu a biciuit destul firmele, ei bine statul a colectat aproape aceeași sumă de bani ca anul trecut. Am pomenit de BNR-iști și de analiștii care au criticat relaxarea fiscală? Nu, pentru că nici nu mai merită pomenit.

Nu același lucru se poate spune despre cheltuielile publice, care au crescut deocamdată cu 4,7%. Dar, desigur, până foarte recent nimeni din elita finanțistă nu a protestat cu convingere împotriva creșterilor succesive de salarii și pensii, erau ocupați să sperie lumea că ajunge țara în criză din cauza scăderii impozitelor.

Anyway, ca să nu divagăm, veniturile totale ale statului au scăzut într-adevăr cu 2,4%, dar dacă te uiți în execuția bugetară vezi imediat că doar influxul de bani europeni a scăzut cu vreun miliard de euro, așa că ce să mai povestim. Iar influxul ăsta se va relua inevitabil, imediat ce băieții deștepți vor începe să absoarbă ca lumea… bănuiesc că asta așteaptă toată lumea, nu? E doar o problemă de timp și de sincronizare. Până se pune la punct sistemul informatic, ăla finanțat tot cu bani europeni, știți… Eventual se vor mai cheltui niște bani pe modernizarea lui dar – hei! – vom fi toți foarte fericiți că am ridicat gradul de absorbție, corect?

Și încă o chestiune, așa preventiv, împotriva celor care pretind că au economia la bază și arată cu degetul către suma (mai mică) colectată din TVA. Da, așa este. Doar că, așa cum am mai spus, suma asta mai mică este totuși semnificativ mai mare decât ar fi indicat un calcul static, strict contabil (remember, TVA a scăzut cu 26-27%). În plus, faptul că sectorul privat s-a văzut un pic despovărat are efecte și pe alte planuri, nu doar al TVA. Adică ar fi absurd să ne așteptăm ca modificarea unui impozit să se reflecte doar în colectarea lui (în bine sau în rău), punct. Scăderea fiscalității are efecte benefice și de durată asupra întregii economii. Așa se face că aceasta produce mai mult și, pe ansamblu, varsă la buget cam aceeași biruri ca și anul trecut.

Executia bugetara

Problema mare a economiei României este alta. Creșterea rapidă a cheltuielilor publice și a masei monetare duce țara într-o direcție sud-americană, pe care, mă rog, am mai experimentat-o și aici pe Dâmbovița, în anii 1990. PIB este doar o statistică ce nu surprinde esența, anume că fără acumulare de capital și fără investiții eficiente nu poate exista dezvoltare economică. Iar politica de creștere a cheltuielilor publice subminează acest deziderat. Subliniez: România nu trece acum printr-un boom similar celui din anii 2004-2008, genul de boom clasic explicat de teoria ciclurilor economice a Școlii Austriece de economie și pe care aproape nimeni nu l-a sesizat deoarece puțini au fost educați corespunzător. Nu, România experimentează acum alt gen de dezechilibru. Voi mai reveni asupra subiectului.

***

Îmi mențin predicția că execuția bugetară, care momentan arată ca pe vremea lui Ponta, nu se va încheia așa, ci mai rău. Și se anunță vești triste pentru anul viitor, cu alte creșteri de salarii din pix…

Source: Veniturile fiscale: – 0,8%; cheltuielile publice: + 4,7% | Saptamana Financiara

Tagged , , , ,

Teoria reducerii la absurd – sau de ce nu scad preturile cand scad taxele

Sursa: Saptamana-Financiara.ro

Moise Guran a venit cu o observație foarte bună: scăderea TVA cu 4 pp. nu a tras prețurile în jos, așa cum s-a întâmplat anul trecut cu scăderea TVA la alimente. Este un pic ciudat că nimeni altcineva nu a comentat fenomenul, dar probabil unii „economiști” se foiesc neliniștiți când văd că realitatea nu se supune teoriilor greșite pe care le promovează.

Una din aceste teorii este că taxele determină puterea de cumpărare. Teoria este de Gâgă; aparent adevărată, vezi că de fapt e falsă imediat ce îți pui un pic mintea la contribuție. Într-adevăr, prima chestie pe care omul simplu și-o imaginează atunci când vine vorba să scadă TVA este o reducere proporțională a prețurilor. Fiindcă el crede că prețurile în ansamblul lor sunt formate mecanic/contabil din ceva numit „Cost” + „TVA”. Economiștii – cei adevărați, nu papagalii – au demonstrat cel puțin de un secol că nivelul prețurilor, care de fapt ne arată puterea de cumpărare a monedei, este determinat de altceva: de cererea și oferta de bani. Sau, altfel spus, mărimea prețurilor (repet, în ansamblu) ține de cât de mulți bani sunt pe piață în comparație cu cât de multe bunuri și servicii există. Taxele au alt rol: ele determină distribuția avuției, adică partea care le rămâne cetățenilor și partea pe care o ia statul.

OK, ce vă spun eu acum este o explicație generală și succintă. Dacă vreți, puteți proba valabilitatea acesteia prin cea mai frumoasă, elegantă și simplă metodă inventată vreodată de mintea umană: reducerea la absurd. Dacă ar fi adevărat că TVA (24%) determină nivelul prețurilor, atunci eliminarea lui completă ar trebui să scadă prețurile cu vreo 20%, nu? Adică ar trebui ca lumea să fie cu 20% mai bogată, respectiv cu aceleași salarii să își poată permite să cumpere cu 20% mai mult, corect? Iar dacă s-ar elimina toate impozitele, atunci probabil prețurile ar scădea la jumătate, corect?! Ei bine, este evident că lucrurile nu stau așa. Bunăstarea societății depinde, în orice moment dat, de capacitatea de producție a acesteia, de nivelul de capital investit pe cap de lucrător. Productivitatea nu se poate dubla peste noapte astfel încât, cu impozite sau fără, tot la fel de bogați vom fi după o astfel de revoluție (am fi, în schimb, mai liberi să ne îmbogățim în viitor, asta e altă mâncare de pește).

Legat de reducerea TVA realizată de guvernul Ponta, am explicat în vreo 3-4 articole de ce scăderea acestei taxe o să-i dezamăgească pe cei care se așteaptă la ieftiniri masive. M-am ciondănit chiar și cu Mirel Palada pe tema asta. De exemplu, am arătat cum au stat lucrurile în Ungaria în 2006, asta ca să nu creadă cineva că a inventat România apa caldă cu reducerea TVA. Iar în Ce se va întâmpla cu puterea de cumpărare a leului și prețul alimentelor după scăderea TVA? am explicat pe îndelete:

Vă propun să începem cu prețul pâinii, la care TVA a fost redus la 1 septembrie 2013, tot la de 24% la 9%. Ce s-a întâmplat cu prețul pâinii? A scăzut proporțional cu reducerea TVA și a rămas la un nivel permanent mai jos decât prețurile celorlalte bunuri. Altfel spus, scăderea TVA la pâine s-a văzut la raft, furnizorii de pâine nu s-au folosit de prilej pentru a-și crește marja de profit.

Observația este încurajatoare. Dacă reducerea TVA într-un caz “a funcționat” – în sensul că a dus la ieftinirea produsului – atunci înseamnă că reducerea TVA la toate bunurile alimentare va funcționa la fel? Ba chiar, ne putem întreba, dacă guvernul ar fi decis scăderea TVA la toate produsele, am fi asistat la micșorarea tuturor prețurilor?!

Ar trebui să înțelegem în primul rând ce înseamnă nivelul general al prețurilor. Nivelul prețurilor definește puterea de cumpărare a banilor. În funcție de prețul mărfurilor, cu o unitate monetară (sau cu un salariu oarecare) poți cumpăra o anumită cantitate de bunuri. Acolo unde prețurile sunt mai mari (de exemplu în P-ța Dorobanți), poți cumpăra mai puține produse, acolo unde prețurile sunt mici (în piața din Zărnești) poți cumpăra mai multe. Similar, atunci când prețurile cresc (pe timp de inflație), puterea de cumpărare a leului scade – cu aceeași sumă de bani poți achiziționa din ce în ce mai puține bunuri; dar pe timp de deflație puterea de cumpărare crește.

Puterea de cumpărare a leului este doar un fel de a numi valoarea banilor. Dar exact asta înseamnă. Valoarea leului constă tocmai în cantitatea de bunuri pe care o poți cumpăra în schimbul lui. Dar cum se stabilește valoarea banilor? La fel ca și în cazul celorlalte bunuri economice, prin jocul cererii și al ofertei. Cererea de bani vine de la public, care are nevoie de acest mijloc de schimb zi de zi. Oferta de bani vine, din păcate în “vremurile avansate” pe care le trăim, de la banca centrală. În funcție de dinamica cererii și/sau a ofertei de bani, valoarea banilor se modifică. De exemplu, dacă oferta de bani crește puternic, banii se ieftinesc (de asta se și numește această măsură “politica banilor ieftini”) – așa cum s-a întâmplat în anii 1990, când BNR a tipărit cu nemiluita, valoarea banilor a scăzut drastic – ceea ce s-a exprimat, concret pe piață, prin creșterea puternică a prețurilor bunurilor și serviciilor; am avut hiperinflație. Să luăm și alt caz: dacă cererea de bani crește, atunci banii se scumpesc. Pe timp de criză, de pildă, când viața economică este marcată de o profundă incertitudine și nivelul datoriilor amenință solvabilitatea firmelor, publicul dorește să păstreze mai mult cash. Dar pentru a-și crește rezervele de bani este necesar să renunțe la a mai cumpăra alte bunuri, sau trebuie să vândă diverse mărfuri. Creșterea cererii de bani se traduce prin scăderea prețurilor celorlalte mărfuri și servicii, determinând practic creșterea puterii de cumpărare a monedei.

De ce am făcut această divagație? Pentru a explica de ce schimbarea valorii banilor – adică a nivelului general al prețurilor – are la bază factori monetari. Pentru ca puterea de cumpărare a leului să se schimbe este necesar să se întâmple ceva: să se modifice fie cererea de bani, fie oferta de bani, fie ambele. Dacă cererea și oferta de bani rămân constante, atunci nimic nu se întâmplă cu valoarea banilor – adică cu nivelul prețurilor.

Reformulând: nivelul prețurilor (adică puterea de cumpărare a leului), nu este determinat de povara impozitării, de cheltuielile publice, de egoismul speculanților sau de orice altceva. Câtă vreme nu apar schimbări în cererea sau oferta de bani, nivelul general al prețurilor nu este afectat de diversele politici publice.

Așadar, dacă ar fi scăzut TVA la 20% nu am fi asistat la creșterea puterii de cumpărare a leului. Similar, de la 1 iunie, nu vom vedea o creștere a puterii de cumpărare a leului, ci o modificare în structura puterii de cumpărare.

Hai să mai verifică o dată istoria. Când a scăzut TVA la pâine, prețul pâinii s-a micșorat fix cu cât scăzuse TVA-ul. Când s-a micșorat TVA la alimente, prețurile acestora au scăzut cu vreo două treimi din reducerea fiscală. Când a scăzut TVA la TOATE produsele, atunci prețurile ÎN ANSAMBLU aproape că au rămas neschimbate! Dacă asta nu dovedește că teoria monetară a prețurilor bate la fund teoria fiscală a prețurilor, atunci zău că nu știu ce v-ar mai putea convinge…

Nivelul preturilor

În ianuarie s-a înregistrat o deflație de 0,8%, foarte mică în comparație cu impactul scăderii TVA și ținând cont și de sezon – scăderea consumului după luna de vârf cu Crăciunul și Anul Nou. De ce nu am asistat la ieftiniri mai substanțiale? Așa cum am re-explicat mai sus, din cauza politicii monetare. Când cantitatea de lei din economie crește cu un ritm anual de 26%, atunci nu ai cum să speri la ieftiniri. Moise Guran nu menționat BNR în emisiunea sa de aseară, dar poate ține minte pe viitor. Explicațiile pe care le-a oferit, legate de psihologia consumatorilor, nu țin. Cel mult, daca le traducem în „anticipații”, putem spune că, da, anticipațiile au un rol stabilizator. De exemplu, negustorii au anticipat scăderea TVA la alimente COMBINATĂ cu creșterea masei monetare și atunci au realizat că prețurile nu se pot duce prea mult în jos – de aceea scăderea TVA la alimente nu s-a reflectat în întregime în scăderea prețurilor. La fel și în ianuarie. Dar problema esențială rămâne dinamica masei monetare, relația dintre cererea și oferta de bani. Când sunt mulți bani pe piață, prețurile vor rămâne aceleași (sau chiar vor crește), indiferent cât de mult scad taxele. Și, pe bune, nu vi se pare că sunt mulți bani pe piață?! În București tot timpul și în weekend pe Valea Prahovei este un trafic ca pe timpul boom-ului, dezvoltatorii construiesc într-o veselie…

***

Totuși, lăsând BNR la o parte, ar putea cumva guvernul să provoace creșterea puterii de cumpărare? Da, într-un singur fel: reducând cheltuielile publice cu, să zicem, 20%, și aruncând în foc 20% din banii colectați prin taxe. Practic ar face o reducere a masei monetare cu 20%. Atunci ar crește puterea de cumpărare a leului deși – atenție! – nu am deveni automat mai bogați. După cum se vede, fenomenul s-ar produce tot din motive monetare, nu fiscale.

Citeste mai mult pe Logica Economica

Tagged , , , , , , ,