“Cum se împarte avuția în societate?” – e o întrebare care preocupă multă lume. Și răspunsul inevitabil este că se împarte prost, că deși în medie o ducem din ce în ce mai bine, în particular foarte mulți oameni sunt la fel de săraci ca acum 30 de ani. Deci avem o problemă cu împărțeala. Deci ar trebui să facă statul ceva, dom’le, să ia de ăia care au mult și să le dea celor care au puțin. Astfel încât împărțirea să fie mai echitabilă.
Problema este că cei care își pun problema asta judecă împărțirea avuției ca un fenomen de sine stătător, independent de contextul economic și instituțional. Cum ar veni, toți muncim cât putem, dar unii se aleg cu mult și altora le revine puțin; prea puțin. Acești analiști cred că distribuția avuției e ca distribuția la mașină: dacă nu funcționează corespunzător, schimb-o, dă-o dreaq… 😀 Aaa, că mașina ar mai putea avea probleme și cu supapele și cu EGR-ul, asta e cu totul, dar cu totul altă treabă, care trebuie investigată separat. Carevasăzică, analiștii cred că dacă schimbăm distribuția avuției, la fel cum schimbăm distribuția la mașină, hardughia va merge cel puțin la fel de bine ca înainte; că doar nu are de ce să meargă mai prost.
În realitate, nu există o așa numită problemă “a distribuției”, care să fie judecată îndependent de restul lucrurilor. Distribuția este intim legată de producție. Veniturile și avuția se nasc din producție și vânzări, nu pică din cer. Nu poți să interferezi cu una fără să o afectezi pe cealaltă. De exemplu, nu poți să impozitezi producția unora, confiscându-le veniturile, și să crezi că ei vor munci în continuare cu la fel de mult aplomb; să crezi că ei vor continua să acumuleze capital ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ce vreau să spun este că dacă ni se pare că avem o problemă cu distribuția, atunci nu distribuția e de fapt problema, ci producția. Dacă ni se pare că polarizarea socială este mare în România (și eu cred că este), atunci trebuie să ne uităm la cadrul instituțional și la politicile publice și să vedem de ce producția a dus la așa deznodământ. Și, ce să vezi? Dacă ne uităm la cadrul instituțional, descoperim că România e o țară unde acumularea de avuție este încă influențată de privilegii și de bariere. Vrei să-ți deschizi o firmă să produci ceva? Stai 128 de zile ca să tragi curent (în București), așa cum spune o știre apărută azi, în vreme ce la Berlin durează mai puțin de-o lună. Eu știu cazuri de persoane care au stat un an. Și atunci ne întrebăm ca proștii de ce e polarizare socială; fiindcă n-are nimeni un an să plătească chirie și să aștepte să-i aprobe Electrica proiectul și branșamentul. Apropo, eu am fost primul locatar în zona în care locuiesc, am cheltuit mii de euro pe proiect, stâlpi și ce mai trebuie. Cu gândul că voi recupera ceva de la cine își va construi casă lângă mine. Ce să vezi? Stâlpii nu sunt proprietate privată, deci vecinul a profitat de investiția făcută de mine și s-a racordat ieftin la curent. Păi atunci, credeți că eu voi mai fi atât de prost în viață încât să fac așa ceva? Și ăsta e un exemplu mic de tot. Dacă ne uităm în jur vedem cum cutare corporație care fabrică automobile primește pe bandă rulantă cadouri de la stat, în vreme ce micii întreprinzători stau să aștepte vizita organelor. Vedem cum unii, mereu aceiași, toarnă asfalt și borduri la prețuri duble față de Occident. Deci avem o problemă cu producția; ea este regizată/încorsetată de stat. Veniturile care se nasc de aici sunt, în bună măsură, venituri de monopol sau rente obținute prin vânătoarea de privilegii. Și cine plătește pentru asta? Dorel de la coada sapei, normal, că altcineva nu există.
Noi nu putem să reparăm problema distribuției fără să reparăm problema producției, adică fără să facem din România o zonă propice și stimulativă pentru muncă, antreprenoriat, acumulare de capital. Da, inegalități vor fi mereu și e natural să fie. Dar nu relația asta dezolantă Centru-Periferie care există în prezent.