Stilul tragic în care fătucile cu lacrimi în ochi și muci în barbă de pe ecranele televizoarelor rostesc poveștile polițiștilor călăriți cu mașinile de diverși cetățeni-infractori, împiedică, în cele mai multe cazuri, o analiză rece și eficientă. Asta este rău, fiindcă, veți vedea, această analiză este de preferat mucilor din barbă pe principiul simplu că eroii morți nu folosesc nimănui, începând cu familiile morților și terminând cu interesele statului. Nici măcar o statuie în piața de zarzavaturi nu primesc condușii la groapă.
Avem două exemple recente de eroism prostesc: un polițist a fost luat pe capotă și a murit, iar un altul a zburătăcit un pic atârnat de stâlpul unei mașini, apoi s-a împrăștiat în peisaj, cu avarii minore. Și unul și celălalt ar fi vrut să oprească niște cetățeni puțin beți, aflați la volanul mașinilor. Eroic? Deloc, mi se pare mie. Prostesc? Foarte probabil. Eu nu am auzit niciodată de vreo procedură prin care polițiștilor li se cere să se așeze în fața mașinilor pe care doresc să le oprească și nici de vreo procedură prin care li se cere să se agațe de oglinzile sau stâlpii bolizilor și să poarte negocieri cu șoferii în timp ce zboară cu, să zicem, 120 de kilometri pe oră. Dimpotrivă, procedurile sunt în așa fel făcute încât să apere viețile polițiștilor, nu să-i trimită la moarte. Nu cumva avem niște zeloși?
E foarte posibil. Dar, ca să nu strice încasarea asigurării de viață de către familie, sindicaliștii nu scot un cuvânt, iar ministrul interesului național, ca și înaintașii săi de tristă amintire, încearcă să câștige puncte electorale numărând eroi, înaintând în grad, anunțând halucinant cheltuieli de sute de mii de euro pentru salvarea vieții unui singur polițist, în loc să taie capete de șefi, să urle în ședințe de inspectorate și să ceară respectarea procedurilor, încetarea eroismelor nesolicitate, care pierd vieți absolut inutil.
Nimic, cu excepția zelului prostesc, nu justifică gestul vreunui polițist de a se agăța de o mașină fugară, doar dacă nu cumva e nepotul lui Hulk și poate să oprească tăgârța motorizată prin proptirea în propriile picioare. Ca să înțelegeți, am să vă expun un exemplu, pe care mulți l-ați văzut la televizor, din nou. Din acest exemplu veți înțelege și ce inutilitate gigantică este mașina de mare viteză oferită polițiștilor, care n-a fost nimic mai mult decât o scenă de publicitate. Să presupunem că un cetățean rupt în gură de beat dorește să fugă cu mașina. Poate vreo persoană umană să-l oprească punând osul? Nu. Ce-i facem? Îl lăsăm pe imbecil să fugă, pe principiul că noi suntem mai mulți, vorbim prin stații, îl așteptăm la fiecare colț, l-am fotografiat pe bou oricum, putem să-i tăiem cauciucurile când ne vine la mână, deci, mai devreme sau mai târziu, îl vom prinde. NU RISCĂM inutil viețile unor polițiști. De asemenea, nu riscăm viețile celorlalți șoferi și pietoni nimeriți la locul faptelor, fiindcă un fugar încolțit poate să omoare o mulțime de nevinovați, dacă dă peste coada de la Șaorma Dristor sau peste aia a pensionarilor lui Mazăre. Am văzut cu toții, deseori, filmări prelungi ale unor mașini urmărite de polițiștii americani sau vest-europeni care nu se grăbeau deloc. Până unde/când pot să fugă? Până unde se termină benzina sau până când îi lasă nervii.
Atunci, de ce și le riscă ei? poate că vă veți întreba, în sfârșit, ignorând fătucile cu muci în glasuri. Pentru un răspuns coerent la această întrebare ar trebui să se desfășoare o analiză corectă prin structurile Ministerului de Interne. Dar, cât de mult țin șefii de Inspectorate la angajați și cât de mult la propriile scaune, vă întreb și eu?
În plus, cinic vorbind, instruirea unui polițist costă munți de bani. Fiecare polițist ucis de eroismul prostesc este o pierdere notabilă pentru cetățeni, pentru mecanismele statului și pentru contabilitatea generală, căci o altă cheltuială trebuie angajată și un alt om trebuie instruit.
Să admitem că eu mă înșel grosolan și aceste proceduri nu există. Atunci ele trebuie implementate imediat și asta ar trebui să o ceară chiar polițiștii, nu să se tăvălească pe sub roțile autoturismelor infractorilor. Dar, polițiștii și-au aruncat chipiele peste garduri doar când a venit vorba de salarii, prin urmare cred că procedurile există așa cum le-am descris.
PS M-am prăpădit de râs citind declarația unei purtătoare de cuvânt de la ISU Dobrogea legată de moartea polițiștilor și pompierilor. De-o sfântă naivitate ce n-am mai văzut demult.
Afaceristul Claudiu Florică şi fostul tenismen Dinu Pescariu au fost scoşi de sub urmărire penală de procurori şi nu se vor prezenta în faţa instanţei care soluţionează dosarul Microsoft.
Şi asta după ce cei doi au făcut un denunţ împotriva grupării Udrea-Cocoş-Niro-Pinalti, scriu jurnaliştii de la ştiripesurse. Florică şi Pescariu pot beneficia în continuare de operaţiiunile încheiate ilegal derulate pentru închirierea către statul român a licenţelor informatice Microsoft.
Acestia vor rămâne cu banii pe care i-au câştigat de pe urma operatiunilor ilegale cu licenţele informatice Microsoft.
Anchetatorii nu mai verifică nici firmele controlate de Florică, deşi prin două societăţi, D.I.M. Soft SRL şi Abacus Systems & Solutions SRL, Florică a încasat de la stat, în perioada fostei guvernării PDL, peste 22,6 milioane de euro. Cele două companii au realizat în perioada 2007-2012, nu mai puţin de 55 de contracte cu statul, atât la nivel central, cât şi la nivel local.Şi asta nu e tot. Cei doi denunţători au reuşit să deschidă uşile tuturor guvernelor din perioada 2003- 2009, pentru a impune statului român achiziţia licențelor Microsoft.
În anul electoral 2008 au fost puse la punct cele mai importante contracte. La fel s-a întâmplat și un an mai târziu, iar suma totală a tranzacțiilor ajunge, cu tot cu TVA, la peste 22 de milioane de euro, la cursul euro-leu de atunci.
Multe dintre aceste înţelegeri au vizat instituţiile extrem de importante ale statului român, cum ar fi Ministerul de Interne, DIICOT sau ANAF, dar şi alte autorităţi din subordinea Guvernului României.
De cele mai multe ori se susține că banii sunt cei care au distrus presa din România, bani precum cei ai lui Vântu, Patriciu, Voiculescu, ori banii lui Năstase, Tăriceanu, Boc sau Videanu. Totuși, răul suprem nu este banul în sine, ci lipsa de responsabilitate a unor oameni normali și cinstiți în esența lor.
Dan Ionescu, consultant politic și de comunicare, susține într-un editorial pentru Pagina de Media că sursa tuturor relelor din presa românească este ”incapacitatea etică și morală a unor oameni care au cumpărat și vândut publicitate ascunși sub umbrela unor teorii de media”.
Presei i s-a cântat prohodul de mai multe ori. S-a anunțat moartea presei când online-ul a început să se impună și când presa de calitate s-a îndrăgostit de Arsenie Boca și în multe alte ocazii, dar presa nu este moartă, ci se transformă. Problema o reprezintă, însă, tabloidele.
”La primul contact cu presa trebuie să îndepărtezi cu grijă colesterolul cancanului dacă te interesează o știre sau un editorial de calitate. Și asta pentru că resursele financiare se duc masiv și preponderent înspre presa tabloidală. Dar în ciuda acestui impediment, mai că îmi vine să spun că o presă mai efervescentă ca astăzi nu am avut niciodată”, scrie Dan Ionescu. Anii 1990-2000 erau dominați de oameni precum Cristian Tudor Popescu, Ion Cristoiu sau Cornel Nistorescu, dar locul lor începe să fie luat de alți jurnaliști, care nu devin monumente intangibile.
Alte discuții despre moartea presei au în centrul lor importanța proprietarului de presă, acesta fiind bănuit aprioric de interese politice. Totuși, în afară de acestea, mai sunt și interesele financiare, care de foarte multe ori intră în contradicție cu ceea ce se numește presă de calitate.
Cei care au devenit adevărații stăpâni ai presei sunt, însă, intermediarii care mișcă banii între trustul de presă și advertiseri. ”Spuneți-mi ultima dată când ați văzut un client interesat să plătească un material de presă (care include și o controversă) în locul unui trafic facil. Este inexplicabil de ce nu se îngrămădește niciun advertiser să cumpere editorialele lui Andrei Pleșu”, susține consultantul.
“Dați un ban și la intelectuali, că merita și gura lor să mănânce ceva”
Advertiserii se tem de subiectele fierbinți ale societății în care trăiesc. Marile companii preferă să cheltuiască sume imense pe povești construite în propriile laboratoare, în loc să dea bani pentru presa de calitate, pentru materiale de calitate care reflectă situația reală din România.
Autorul articolului dă exemplu o situație în care el însuși s-a aflat. Acum mai mulți ani, a fost implicat în proiectul revistei culturale numită ”Idei de dialog” și a trebuit să suțină un adevărat discurs lacrimogen în toate agențiile de media în speranța că va primi câțiva bani pentru ca revista să poată supraviețui pe piață: ”e drept că nu face audiențe mari, dar se adresează unei elite care conteaza și ea în economia socială. Și dacă nu credeți în aceste minime date de audiență, măcar dați un ban și la intelectuali, că merita și gura lor să mănânce ceva. Nu de alta, dar dați bani la toate prostiile în frunte cu Dan Diaconescu. Și dacă nici asta nu vă impresionează, gândiți-vă măcar că o să vă crească copiii cu Dan Diaconescu, Capatos, Măruţă și restul tabloidelor”.
Dan Ionescu susține că efortul său a fost în zadar pentru că absolut nimeni nu a cumpărat nimic. Între timp tabloidele au primit bani, s-au dezvoltat, vedete de carton au apărut și dispărut, iar presa serioasă se mai poate face doar căutând surse de finanțare alternative, ”resturi de la masa bogaților”.
”O primă soluție ar fi trezirea oamenilor despre care vorbeam mai sus și îi nominalizam ca principalii vinovați de distrugerea presei prin direcționarea tuturor banilor către presa tabloidală. Pare o naivitate, dar mi se pare o naivitate mai mică decât să așteptăm o schimbare de la patronii de presă sau șefii de agenții. Majoritatea sunt lacomi și dezinteresați de ceea ce s-ar numi soarta presei”, susține Ionescu.
Diferenţa dintre presă şi detergenţi
O altă soluție ar fi programele de Comunicare și Responsabilitate Socială special destinate presei, astfel încât generațiile viitoare să nu crească sub influența unor ”dilii care ar fi în stare să scrie orice ca să ia banul pe motiv de trafic”.
La fel de important pentru salvarea presei: aceasta nu ar trebui să se supună regulii cererii și a ofertei pentru că una este să cumperi un detergent în funcție de preț și alta este să apreciezi o publicație în funcție de valoarea informațiilor pe care le conține.
”O anchetă/investigație sau un documentar nu au același preț ca o filmare cu chiloții lui Cătălin Botezatu. Pot să accept că majoritatea banilor să se ducă spre chiloții lui (asta e lumea în care trăim, se fac bani pe criteriul cantitativ, nu e o rușine) dar e inadmisibil să se ducă toți”, își încheie editorialul consultantul.
Dan Ionescu este consultant politic și de comunicare, specializat în speech writing și media strategy.
Mărirea şi decăderea lui Gigi Becali, patronul religios al echipei de fotbal Steaua, este surprins de jurnalistul Cornel Nistorescu, în editorialul intitulat sugestiv „Sfârşit de Maglavit la Bucureşti”, publicat pe site-ul cotidianul.ro.
„Nu demult se răţoia la autorii de cataloage şi clasamente că el are mai mult de un miliard. Acum se plânge că abia mai are bani să ţină FCSB. Steaua a devenit o amintire frumoasă şi mult prea îndepărtată. Cu alte cuvinte, un vânt de sărăcie bate şi peste iluziile de bogăţie ale lui Gigi Becali. L-au mâncat avocaţii sau l-a scuturat puşcăria? L-a nenorocit politica sau se schimbă vremurile şi el aleargă după ele din ce în ce mai sufocat, fără să înţeleagă de ce rămâne tot mai în urmă, tot mai departe? Toate la un loc!”, notează Cornel Nistorescu.
Problemele lui Gigi Becali nu sunt însă o excepţie în fotbalul românesc. Şi ceilalţi patroni ai generaţiei de tranziţie sunt acum într-o situaţie inconfortabilă ce marchează apusul unei ere.
“O epocă de jonglerii halucinante se sfârşeşte trist. După 25 de ani, când marii capitalişti ai României (alde Tender, Iancu, Borcea, Iacubov, Ghiţă, Walter-Buşcă, Nelu Iordache, Theodor Berna şi alte zeci şi sute) stau priponiţi în penitenciare sau exersează răbdarea în faţa porţilor aceloraşi puşcării, toţi sunt de fapt un soi de Becali, de iluzionişti anti-business şi în acelaşi timp creatori de afaceri a la Iosefini, scoase din pălărie şi din urechi, cu care au atins cele mai trăsnite recorduri europene în materie de ţepe şi învârteli. (…)
Becali este doar purtătorul de steag al unei generaţii de norocoşi care acum se plâng că sunt nedreptăţiţi sau vânaţi. România a produs o generaţie de urechişti ai afacerilor din care mai rămân câţiva norocoşi şi, mai ales, cei care au avut ambiţia să înveţe din mers. Unii au tocat de parcă viaţa lor ar fi fost un bal nesfârşit, alţii, mult mai puţini, s-au gândit că vremea pomenilor, a privatizărilor trântite, a imobiliarelor şi, ultima, vremea drepturilor litigioase, toate trec mai repede ca zăpada mieilor şi nu rămân decât investiţiile producătoare de bunuri. Cu schimbarea de ton a lui Becali moare şi Maglavitul din afacerile româneşti. Şi poate începe altceva sau nu începe nimic. Rămâne doar neputinţa prin care să plătim cu toţii participarea la această uriaşă farsă economico-politică”, scrie Cornel Nistorescu.
O comunitate de români din Danemarca s-a organizat într-o rețea de hoți, spărgători de case și traficanți de identități pentru fraude financiare de zeci de milioane de euro. Reporterii RISE Project s-au infiltrat în lumea lor timp de trei săptămâni și au aflat cum operează. Rezultatul: un documentar realizat împreună cu ziarul danez Ekstra Bladet, care a fost difuzat la televiziunea daneză TV3.
Sosirea. După un drum de 38 de ore cu autocarul până în Copenhaga reporterii RISE Project s-au cazat la Hotel Continent, un hotel ieftin în care stau imigranți din toată lumea veniți pentru un salariu mai bun decât în Sri Lanka, Armenia sau România. Locația a devenit celebră în Danemarca după ce aici s-au comis crime și după ce poliția daneză a făcut razii și a găsit în hotel est-europeni căutați pentru spargeri sau pentru infracțiuni pe site-uri de e-commerce.
Când unul dintre reporteri a sunat să facă rezervarea la hotel, recepționera, o poloneză care vorbea engleză cu un pronunțat accent rusesc, i-a transmis degajată: „E ok că sunteți români, avem foarte mulți români aici. Vă așteptăm!”.
Hotel Continent este într-o zonă rău famată a capitalei daneze, Nørrebro, pe bulevardul Nørrebrogade. Cartierul este dominat de comunitatea musulmană din Danemarca, acolo au locuit cei mai mulți dintre extremiștii jihadiști care au la activ atentate armate asupra unor caricaturiști sau jurnaliști danezi. În același timp, Nørrebro este și o piață neagră pentru lucruri furate, prostituate din toată lumea, trafic de bijuterii, arme și droguri de mare risc.
În prima seară la hotel, reporterii au fost întâmpinați de Caterina, poloneza la care au făcut rezervarea și au aflat că ea știa deja câteva cuvinte în limba română. Le-a învățat de la sutele de români care s-au tot cazat la ea de-a lungul anilor.
De „bun-venit”, a făcut un gest care simbolizează furtul și a adăugat:„Mulți români au venit la țapțarap aici”. Au râs cu toții și, după ce Caterina a devenit mai încrezătoare, le-a mărturisit că acesta este motivul pentru care și pe motanul ei îl cheamă „Bandit”.
Hotelul de cinci etaje are câte o singură baie pe fiecare palier și, în momentul când au ajuns jurnaliștii acolo, în el erau cazate peste o sută de persoane. Fiecare cameră era pentru mai multe persoane, unele aveau și opt paturi, iar mizeria era la ea acasă. În demersul lui jurnalistic, unul dintre reporteri a luat purici la un moment dat.
Roberto din Titan. A doua zi reporterii s-au îmbrăcat cu cele mai proaste haine, au luat la ei mai multe camere ascunse și au plecat la plimbare prin oraș să caute hoți.
În toate marile orașe ale lumii, gările sunt locuri în care rata criminalității este peste media orașului. Din acest motiv, prima „plimbare” a fost spre gară. În zonă, a și apărut prima figură care aducea a român, singurul cap brunet de pe întreg bulevardul de nordici blonzi. Era Roberto din Titan după cum avea să se prezinte.
Cei doi reporteri l-au abordat:
Reporter 1: Do you know where is the… Cum zici, frate, la gară în engleză?
Roberto: Fraților, sunteți români? Vorbiți în română atunci.
Așa s-au împrietenit cu Roberto. Au aflat despre el că este originar din cartierul bucureștean Titan și că s-a stabilit în Danemarca de câțiva ani după ce a avut „niște probleme cu legea în Italia”.
Reporterii i-au spus lui Roberto că au venit „să muncească” în Danemarca, că nu au nici o specializare, dar că sunt dispuși să facă orice pentru niște coroane daneze. Și astfel, Roberto ne-a prezentat un mic ghid de supraviețuire în Copenhaga.
Timp de o oră, cât reporterii RISE s-au plimbat cu Roberto, au aflat cum pot trăi fără cheltuieli de întreținere și comisioane în Copenhaga, unul din cele mai scumpe orașe din lume: „La casa asta de schimb valutar puteți schimba euro în coroane daneze la comision zero, la acest amanet puteți vinde aur la cel mai bun preț, dacă aveți, la arabii ăștia puteți vinde telefoanele de care faceți rost, aici găsiți chiloți ieftini, de-aici vă cumpărați un trening la un preț bun, la fundația asta mâncați gratis, dacă spuneți că sunteți drogați, primiți adidași gratis de la fundația asta, iar aici dormiți fără să plătiți nimic.” La despărțire, două sfaturi „esențiale”: „nu umblați la voi cu bani cash pentru că vă vor fi confiscați dacă nu îi puteți justifica și este vreo razie a poliției și nu vă duceți la ambasadă că vă expulzează.”
Biserica în care Dumnezeu poartă Patek Philippe. Roberto i-a dus apoi pe reporterii RISE Project la Biserica Sf. Maria din Copenhaga, locul cu cea mai ieftină cafea din Copenhaga, unde se adună toți românii care fură și cerșesc pe străzile daneze.
Biserica catolică de pe strada Istedgade era plină de români ortodocși veniți la furat. Unii aveau la ei telefoane, alții știau să le spargă codurile de acces, femeile miroseau încântate parfumuri de firmă pe care scria „tester” și făceau planuri să trimită acasă toate aceste lucruri pe care azi le puteți găsi pe site-urile de comerț online.
Aici, reporterii s-au bucurat de alte lecții de supraviețuire: „un iPhone cu cont de iCloud îl închizi imediat ce faci rost de el și îl trimiți în țară să-l dai pe piese, până atunci îl învelești în staniol ca să îl izolezi de sateliții prin care se poate ajunge la tine”, i-a învățat Gelu. Așadar, toți erau conștienți că un iPhone furat cu un cont activ de iCloud te poate transforma într-o „victimă” a poliției.
Hoții sunt concentrați pe telefoanele danezilor și pe ghiozdanele în care ar putea fi laptopuri. Gelu, însă, profitând de faptul că „are mâna ușoară” cu degete de pianist, lucrează la un nivel superior. Gelu fură ceasuri de la oameni în stare de ebrietate.
În fiecare seară Gelu poate fi găsit în centrul vechi din Copenhaga și, până la ora 3.00 AM, îți poate lustrui pantofii pentru doar 10 coroane. După ora 3.00, când oamenii se îmbată crunt, el începe o altfel de muncă: fură.
Pe o măsuță din biserica Sf. Maria Gelu ne-a arătat un ceas Patek Philippe, unul din cele mai scumpe branduri elvețiene de lux.
Cele mai multe dintre ceasurile Patek Philippe sar de 15-20.000 de $, iar Gelu ne spune detașat că a vândut, la un moment dat, unor arabi un Rolex nou cu 2.000 de $. Despre toate spune că le găsește. „De unde ai ceasul ăsta?”, l-au întrebat reporterii. „Ei, l-am găsit pe o pistă de biciclete.” Copenhaga are 350 de kilometri de piste de biciclete așa că reporterii nu l-au crezut și au încercat să îl pună față în față cu un evaluator de ceasuri de lux pentru a verifica veridicitatea brandului.
În 24 de ore, Gelu urma să plece în România cu ceas cu tot, așa că reporterii, percepuți drept hoți profesioniști de către toți românii din biserică, i-au propus o „combinație”: dacă găsesc un client pentru acel Patek Philippe din aur de 18K, să ia 20 la sută din prețul de vânzare. Prețul de pornire pe piața neagră ar fi fost 5.000 de euro, iar partea reporterilor – 1.000 de euro și o sticlă de vin.
Cum timpul era prea scurt pentru a găsi un evaluator real, unul dintre jurnaliștii Ekstra Bladet s-a îmbrăcat la costum și s-a instalat într-un restaurant scump din centrul orașului Copenhaga. Acesta juca rolul „expertului”. Simultan, un alt reporter de la o masă alăturată, echipat cu un DSLR, juca rolul unui turist absorbit de meniul stufos al restaurantului.
Reporterii Rise au intrat cu Gelu în restaurant, l-au așezat la masă cu fața către toate camere ascunse și a început negocierea.
Filmările și fotografiile făcute la negociere au dovedit, în cele din urmă, după analiza unui specialist veritabil, că unchiul lui Gelu din Elveția i-a trimis acestuia o copie și nu un Patek Philippe original.
Viorel din Sibiu, de la iPhone 6, la fraude fiscale complexe. Gelu, Roberto și ceilalți hoți care gravitau în jurul Bisericii Sf. Maria operau dezorganizat, fiecare fura și cerșea pe cont propriu.
Din Hotel Continent, însă, reporterii Rise au reușit să ajungă la o rețea structurată de hoți.
În fiecare seară, reporterii incognito petreceau timp cu diverși români cazați la același hotel, un hacker, hoți, cerșetori, pești și prostituate.
Unul dintre hoții care pe timpul zilei cerșea, Viorel, avea să fie, de fapt, legătura cu o importantă grupare de crimă organizată. El e un tânăr de 23 de ani, din Arpașu de Jos, Sibiu, unde are o soție, un copil, dar și o gospodărie mare.
Cerșitul este ilegal în Danemarca, dar sistemul de protecție socială a statului danez a reglementat această activitate astfel încât cei care fac asta pot vinde anumite reviste, achiziționate de ei la prețuri de până la 10 RON, dar pentru care primesc de la trecători și 100 de lei.
Viorel și familia lui cerșesc în Danemarca de mai bine de doi ani. Înainte de asta „lucrau pe Italia.” Viorel și unchiul său, Danciu Grancea, povestește el, mergeau în sudul Italiei, își făceau acte false pe numele unor cetățeni italieni decedați și închiriau mașini de lux pe care, după ce le reînmatriculau în România, le plasau mai departe, la preț redus.
În urma unei acțiuni a procurorilor, aceștia au fost prinși și reținuți, dar dosarul a murit printr-o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale după ce, susține Viorel, procurorul a fost mituit.
Unchiul lui Viorel, Danciu Grancea, mai avea, la acea dată, o experiență penală, după ce numele său a apărut într-un dosar falsificare de monedă.
Într-un dosar instrumentat de procurorii de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Danciu Grancea a fost condamnat la 1 an și 6 luni de închisoare cu suspendare după ce a fost surprins având la el 9.600 de euro falși. Flagrantul a fost făcut în parcarea magazinului Kaufland din Sibiu după ce Danciu cumpărase bancnotele false cu 3.500 de euro reali. Potrivit interceptărilor telefonice atașate la dosar, Danciu urma să mai achiziționeze 40.000 de euro falși pe care trebuia să îi plaseze în piață.
După aceste probleme cu legea, povestea Viorel, Danciu Grancea și restul familiei lor s-a hotărât să nu mai „lucreze” nici în România și s-au mutat cu toții în Danemarca.
Seară de seară, Viorel le povestea celor doi reporteri RISE despre cum a fost la furat de telefoane cu alte grupuri de români, cum a furat sistematic biciclete pe care le-a plasat, ulterior, în România, dar și cum cerșitul este, de fapt, o acoperire pentru o activitate infracțională susținută de ani buni.
Toate sumele de bani produse de familia lui Viorel Căldărar și Danciu Grancea au fost investite în România în terenuri agricole și într-o microfermă cu peste 30 de vite și cabaline.
Unul dintre reporterii RISE Project, bucurându-se de încrederea lui Viorel, a fost chemat în camera sa de la Hotel Continent unde sibianul i-a arătat mai multe teancuri de bani. În total, peste 470 de milioane de lei vechi, făcuți de Viorel și cei doi părinți ai săi în decurs de o lună.
Danciu Grancea, de la Mailat, la Ali Yaser. În prezent, Danciu Grancea nu mai lucrează cu nepotul său Viorel Căldărar. Danciu are o afacere cu mai mulți cetățeni arabi pe care i-a cunoscut în Danemarca. Printre aceștia, și sirianul Ali Abdulhussein Yesar.
Danciu închiriază case de la Ali Yesar în care cazează cerșetori și hoți, care, fie lucrează pentru el, fie îi plătesc doar chiria.
Reporterii RISE Project l-au vizitat pe Danciu de mai multe ori la o casă de pe strada Jyllingevej 54, într-un cartier de la periferia capitalei daneze, unde el și familia lui locuiau. În casa cu opt camere erau cazați peste 60 de români. Condițiile și mirosul profund neplăcut, l-au făcut pe Danciu să își construiască o intrare separată, doar pentru el și familia sa.
Un reporter RISE i-a spus lui Danciu că știe să spargă conturile de iCloud ale telefoanelor Apple, iar oamenii cazați în casă au început să-i prezinte mai multe telefoane furate. Toate erau ecranate în staniol pentru a nu fi reperate de sateliții de telecomunicații.
Doar din furturi și chirii nu se câștigau sume mari așa că Danciu Grancea s-a transformat într-o platformă de contact între românii săraci și comunitatea arabă din Danemarca. Pe zidul casei, chiar lângă intrarea pentru cei cazați, erau mai multe căsuțe poștale cu numele unor cetățeni arabi.
Pentru 4.000 de euro fiecare, românii lui Danciu erau transformați în interpuși plasați în companii fantomă implicate în evaziune fiscală și spălare de bani. Chiar casa vizitată de cei doi reporteri era sediul mai multor astfel de companii.
Unul dintre reporterii RISE Project i-a propus lui Danciu Grancea să intre și el în această afacere cu firme fantomă, arătându-se dispus să figureze într-o companie de-a grupării.
Astfel, reporterul urma să devină directorul unei companii fantomă pentru care urma să primească de la un cetățean arab 5.000 de euro, din care 1.000 de euro ar fi fost comisionul lui Danciu.
Danciu nu se mulțumește cu bani puțini.
– Vorbești engleză?, l-a întrebat Danciu pe reporter.
– Da.
– Asta-i foarte bine pentru că nici nu mai trebuie să meargă cu tine arabul la bănci, la instituții și ar putea ieși mai mulți bani.
Mai departe, reporterul RISE i-a câștigat încredera lui Danciu Grancea spunându-i că și el are un trecut infracțional bogat, dar și foarte mulți prieteni care vor să câștige sume mari de bani într-un timp scurt. Reporterul i-a spus lui Danciu că îi poate aduce grupuri de oameni pentru schema financiară. Pe numele tuturor ar fi urmat să se înființeze firme despre care Danciu a mărturisit că nu știa foarte bine ce fac, dar era conștient că prin ele partenerii săi arabi sustrag bani din bănci și de la statul danez.
Fiecare firmă înființată pe numele unui român rulează câteva milioane de coroane daneze, apoi este lichidată și directorul ei dispare sau preia altă firmă. Surse judiciare le-au confirmat jurnaliștilor de la Ekstra Bladet că numele lui Danciu Grancea și Ali Yesar sunt în vizorul autorităților pentru evaziune fiscală și spălare de bani.
Poliția economică daneză nu a divulgat o sumă exactă cu care rețeaua Ali Yesar – Danciu Grancea ar fi păgubit statul danez, însă, a confirmat că este de vorba de „mai multe milioane de coroane daneze”.
Reporterii RISE Project l-au contactat pe Andrei Rosuș, unul dintre interpușii din firmele prin care se presupune că Ali Yesar ar spăla bani. Acesta a fost și el timp de șase luni administrator al companiei Sumer Exchange & Travel. „Să nu credeți că am stat în firma aia de bună voie, m-au dus forțat la bănci, am semnat toate acele hârtii obligat fiind”, susține Andrei Rosuș.
Epilog. Reporterii danezi i-au intervievat pe Danciu Grancea și Viorel Căldărar. Nici unul dintre ei nu a recunoscut că ar fi făcut vreodată o infracțiune pe teritoriul statului danez. Tatăl lui Viorel Căldărar a povestit că a furat cândva, dintr-un supermarket, „un salam”, dar susține că și astăzi îi pare rău.
La trei săptămâni de la confruntarea cu Danciu Grancea, casa în care au fost și reporterii RISE a fost abandonată de toți oamenii pe care acesta i-a adus în Danemarca la cerșit și la furat. Astăzi, unii dintre ei s-au întors în România, alții încă mai „lucrează” în Copenhaga.
Între veniturile din chirii pe care Klaus Iohannis le-a consemnat în declaraţiile de avere, în perioada 2004-2007, şi sumele care figurează în contractele semnate pentru închirierea proprietăţilor sale imobiliare este o diferenţă de 115.000 de euro, scriu jurnaliştii de la Rise Project.
Conform declaraţiei de avere depuse de preşedintele Klaus Iohannis la începutul acestui an, acesta şi soţia sa obţin venituri anuale din chirii de 228.132 de lei, această sumă figurând în toate declaraţiile de avere pe care Iohannis le-a depus la Primăria Sibiu în perioada 2010 – 2014.
Jurnaliştii de la Rise Project susţin că, în perioada 2004-2007, Klaus Iohannis ar fi declarat venituri din chirii mai mici, iar acest lucru ar rezulta din câteva contracte de chirie semnate între Iohannis şi firme care şi-au deschis puncte de lucru în imobile deţinute de acesta, obţinute de la Registrul Comerţului, unde au fost depuse de respectivele firme, pentru a face dovada că funcţionează legal în imobilele închiriate de la actualul preşedinte.
Conform sursei citate, în perioada 2004-2007, interval acoperit de documentele obţinute de Rise Project, diferenţa dintre sumele din contracte şi cele menţionate de Iohannis în declaraţiile de avere este, în total, de 115.000 de euro. Astfel, din contracte ar reieşi că în această perioadă Iohannis ar fi încasat din chirii suma de 150.000 de euro, în timp ce în declaraţiile de avere acesta consemnează venituri totale din chirii de 35.000 de euro.
Primul dintre contractele de chirie a fost încheiat în noiembrie 2001, cu banca Raiffeisen, iar potrivit acestuia, soţii Iohannis şi Ioan Baştea, proprietari în cote egale ai unui spaţiu comercial situat în centrul Sibiului (strada Nicolae Bălcescu nr. 29), au luat în chirie, pentru cinci ani, o agenţie a băncii Raiffeisen, contra unui preţ de 20.000 de dolari pe an. În 29 decembrie 2006, contractul a fost reînnoit, printr-un act adiţional, fiind prelungit cu zece ani, iar atunci Raiffeisen s-a angajat să plătească anticipat chiria pentru primii trei ani ai noii perioade contractuale: 180.000 de euro.
Jumătate din bani, 90.000 de euro – 302.000 de lei, ar fi trebuit să le revină lui Klaus Iohannis şi soţiei sale, însă această sumă nu s-a regăsit în declaraţia de avere pe care primarul Sibiului a depus-o în 2008, fiind consemnată o sumă mult mai mică – 16.278 de lei. De altfel, aceeaşi sumă, de 16.278 de lei, s-a regăsit şi în declaraţiile de avere din anii 2005 şi 2006, când, potrivit contractului cu Raiffeisen, primarul Sibiului ar fi trebuit să primească o chirie de 10.000 de dolari pe an (28.800 de lei, în 2005 şi 29.800 de lei, în 2006).
Contactată de Rise Project, Raiffeisen Bank a spus că face întotdeauna plata chiriei în acord cu datele financiare menţionate în contract: “Agenţia din Sibiu îşi desfăşoară activitatea în spaţiul din Strada Nicolae Bălcescu nr. 29 din anul 2002 (n.red. – contractul a fost încheiat în noiembrie 2001, dar a intrat în vigoare de la 1 februarie 2002), pe baza unui contract de închiriere care a fost actualizat periodic atât sub aspectul rediscutării preţului, cât şi în privinţa altor clauze. Nu putem comenta informaţiile privind chiria datorată de bancă proprietarului imobilului, fiind parte dintr-un contract comercial, în care confidenţialitatea trebuie păstrată. În toate situaţiile însă, banca face plăţile în suma şi cu frecvenţa prevăzute în contractele în vigoare în acel moment. (…) Apreciem că preţul chiriei pentru acest spaţiu a evoluat în linie cu piaţa”.
Jurnaliştii de la Rise Project mai susţin că diferenţe între veniturile menţionate în declaraţia de avere a lui Iohannis şi cifrele consemnate în contractele de chirie apar şi în cazul cedării folosinţei unui alt imobil, respectiv un apartament cu şase camere, pe care şeful statului îl deţine împreună cu soţia sa, pe strada Someşului din Sibiu.
Astfel, în 25 iunie 2003, Klaus şi Carmen Iohannis au închiriat acest apartament firmei Netex Production, cu sediul în Timişoara, iar din contractul de închiriere ar reieşi că actualul preşedinte şi soţia sa au încasat de la Netex Production următoarele sume de bani: 38.880 de lei (9.600 de euro, în 2004), 38.533 de lei (10.650 de euro, în 2005) şi 42.600 de lei (12.100 de euro, în 2006), însă în declaraţia de avere Iohannis a menţionat, în aceşti ani, o singură sumă – 19.424 de lei.
Jurnaliştii de la Rise Project mai susţin că declaraţiile de avere ale lui Klaus Iohannis, atât cele din perioada 2005-2008, cât şi cele ulterioare, conţin şi alte neconcordanţe sau date care, prin extrapolarea unor informaţii cunoscute, pot fi puse sub semnul întrebării.
Care e deosebirea dintre trenul de mare viteză Thalys Amsterdam-Paris, la bordul căruia vinerea trecută s-a urcat un atentator cu un Kalaşnikov (cum a trecut prin detectorul de metale, vom afla), şi zborul 93 al United Airlines, deturnat pe 11 septembrie 2001?
De destin: primul a scăpat din incident fără niciun mort, cu doar doi răniţi. Cel de ai doilea s-a prăbuşit cu 44 de pasageri, echipajul şi cei patru terorişti la bord lângă Lacul Indian, în Somerset County, Pennsylvania. Dar asemănarea e ce ar trebui să ne intereseze. Sunt singurele două cazuri de tentativă de deturnare în care pasagerii au acţionat, au luat situaţia în propriile lor mâini.
Zborul 93 a fost mai special. Teroriştii au acţionat cu circa un sfert de oră mai târziu decât în celelalte zboruri atacate ceea ce a făcut ca pilotul să primească un avertisment de la controlul aerian asupra riscului ca în cabină să pătrundă nişte intruşi. Vreo doi pasageri erau pe telefon – în zborurile americane, spre deosebire de cele europene, e demult permis – şi au aflat ce vedeau rudele lor la televizor, că două avioane deja se loviseră de turnuri. Primul om care a acţionat eroic a fost un pasager de la clasa business, care a fost înjunghiat – teroriştii nu aveau mitraliere, doar cuţite de hârtie. Pe urmă pilotul, care nu avea cum baricada uşa, dar a transferat către turn toate comunicaţiile din cabină şi a pus pilotul automat în altă direcţie. A fost doborât şi el. Dar cum atentatorii erau puţini, ei au ameninţat cu bomba şi s-au retras în cabină. În spate, pasagerii au discutat, şi-au luat rămas-bun de la familii, şi au şi votat, după o scurtă deliberare, un curs de acţiune. Au luat, ca atare, cabina cu asalt. O stewardesă pregătise apă clocotită să arunce pe atentatori. Avionul s-a prăbuşit cu ei toţi, fără să mai ajungă la ţinta sa, Capitoliul, sediul Congresului (Parlamentul) american.
Trenul Thalys de Paris a avut şi el câţiva oameni care au acţionat. În mod miraculos, în tren se aflau trei americani, unul din Air Force (în timpul lui liber), al doilea din Garda Naţională (abia venise din Afganistan în liniştita Europa pentru vacanţă) şi al treilea un californian, amicul lor. Ei sunt cei care au sărit primii pe teroristul cu Kalaşnikov, urmaţi de un specialist în IT, englez de vîrstă mijlocie, un fel de inspector Barnaby ca înfăţişare, care, când a văzut magaziile cu cartuşe şi-a spus că mai bine mori făcând ceva- teroristul avea gloanţe destule ca să omoare tot trenul şi a sărit după el. A ajuns al patrulea. Arma automată se pare că se blocase, aşa că s-au ales doar cu tăieturi. De asta e şi un pic de destin la mijloc.
Dar altfel nu poţi să nu te întrebi ce fel de cultură e asta, anglo-saxonă, care creează asemenea oameni, atunci când în ţările noastre, dacă un hoţ agresează o bătrână în autobuz, lumea nu ştie cum să se uite în altă parte? Şi nu e o întâmplare. Acum cîţiva ani mă duceam să văd casa lui Thomas Jefferson, unul din părinţii Constituţiei Americane, foarte admirat de mine, la Monticello, în Virginia. Am împrumutat o Toyota veche de la un prieten şi un cauciuc mi-a explodat pe autostradă. Printr-o minune am ţinut maşina dreaptă şi am tras pe banda de urgenţă – cred însă că zgomotul se auzise până la Capitoliu, iar balansul de toţi cei din spate. Maşina din spatele meu a tras după mine şi şoferul ei, un băiat de vreo 30 de ani, a venit să vadă dacă sunt bine. A sfârşit prin a-mi schimba roata (nici nu ştiam unde e rezerva, şi ce noroc că maşinile vechi încă aveau aşa ceva), a refuzat douăzeci de dolari, ca şi strângerea de mână, că se murdărise, mi-a spus doar că el era un US Marine în ziua lui liberă şi că se bucură că mi-a putut fi de folos. Nu fusese niciodată la Monticello şi nici nu avea de gând. Îl ştia din pozele din abecedar.
Fericite culturile care au internalizat asemenea valori, curajul, solidaritatea, integritatea, demnitatea, iniţiativa, transmise de antrenorul de sport, de părinţi şi de comunitate fără să fie nevoie de ore de educaţie morală, de educaţie religioasă, de educaţie civică, şi de vizite la muzee (deşi merită). Care se impregnează de la cei din jur şi radiază pentru oricine trece pe acolo, un vecin de autostradă, de exemplu. Că în tren mai erau şi alţi oameni: francezi reclamagii, de exemplu, care au protestat că personalul nu a fost la înălţime, că te poţi tăia când spargi geamul de la alarmă, şi, în general, că de aia plăteşti impozite, să fii apărat de organele statului.
Aşa e. Decât că, până ajungeau organele statului, puteau fi toţi morţi. De asta culturile individualiste sunt măcar de respectat, dacă nu le putem emula.
